Trash TV cu Gadea, Stan si Cristoiu

 de Alin Ionescu   (Cotid.)

In logica facila si linistitoare pentru creier a unui telespectator indispus sa judece nuante si dornic sa se comporte in fata oricarei dispute ca un suporter la un meci de fotbal, ceea ce face de mult timp la Antena 3 echipa formata din Gadea,

Stan si Cristoiu poate parea distractiv.
Si chiar este pina la o anumita limita. Ridem, glumim, dansam pe muzica pusa la laptop, aruncam cu laturi in dusmanii sefului si facem audienta. Tehnica asta a fost omologata de Mircea Badea, preluata din mers de alti clovni si facuta reteta. Lumea se uita, hahaie si ingroasa punctul de publicitate.
Totusi, atunci cind niste baieti care bricoleaza aforisme in circiumi ajung sa se creada filozofi, cred ca lucrurile au luat-o razna si nu prea mai e nimic de ris. Saptamina trecuta, intr-o seara, am asistat la o reactie isterica din partea acestui grup de mercenari media, reactie declansata de o analiza-pamflet semnata de dl Plesu in „Adevarul literar si artistic“.
Lezat peste masura, domnul Stan, acest Mitico della Mirandola al Internetului, s-a repezit asupra dlui Plesu si, uitindu-se in camera ca si cum s-ar fi uitat direct in ochii preopinentului, a inceput sa-l improaste cu ironii grobiene si suduieli de intelectual fin.
In timpul asta, marele analist de gaini nascatoare de pui vii si impartialul teolog adventist, ajuns stab de televiziune, ii tineau isonul cu o obedienta mizera.
OK, inteleg ca ierarhiile valorice s-au dus dracu' de mult si ca orice tircovnic apostat cu gura mare, care a citit citeva pagini de web, poate sa se ia la trinta cu Sfintul Augustin, dar asta nu inseamna ca n-am dreptul s-o spun uneori. Macar mutati-va, baieti, pe OTV, ca sa stim o treaba!

Să facem din tocilari bici

 de Cosmin Popan  (Cotid.)

Ca România să nu rămână repetentă şi anul ăsta, artista Corina a trecut singură pe geek chic.
“Eşti un tocilar foarte cool astăzi”, i-a zis Corina

lui Cătălin Măruţă 

la “Happy Hour”, pe PRO TV. În Converşi cu tocuri şi ochelari de soare cu patru ochi şi rotunzi pe de-asupra, artista a anunţat o nouă convertire: la geek-eriţă chic. Care să însemne că e de felul ei o ochelaristă de când cu olimpiada la matematică dintr-a şaptea, că era şefă la Super Mario în liceu, că îi curg ochii după băieţii din Silicon Valley şi că era arătată cu degetul prin curtea şcolii că nu iese afară că are teză săptămâna viitoare. Chiar n-aş băga mâna în foc că le-a făcut pe toate astea sau alte derivate de-ale lor.
Care sunt tocilarii cool ai României? Şi cum au ieşit ei din stigmatul general, devenind nişte băieţi numai buni de mainstream? Prin redacţie mi se spune că Bucurenci ar fi unul bun de geek, dar nu prea se încadrează. Atunci cine? Mihai Răzvan Ungureanu, cel mătrăşit? Mugur Isărescu, cel care resuscitează în tăcere unităţi din leul autohton? Se ţin şi, mai ales, sunt prea ţinuţi pe tuşă. Avem băieţi deştepţi chemaţi pe la Microsoft şi, mai recent, pe la Yahoo!, dar nu-i ştie nimeni de plimbaţi pe sus prin prime-time-ul emisiunilor.
Bill Gates şi Steve Jobs, capi la Microsoft şi la Apple, au prestigiu, bani şi putere şi sunt adevărate postere pentru cei care se vreau geek chic. Geek-ii lansează YouTube, FaceBook şi Wikipedia şi le vând apoi pe bani frumoşi mai departe. De Harry Potter a fost nevoie ca să inspire gustul pentru această lume, iar cărţile cu vrăjitorul tocilar s-au vândut în milioane de exemplare peste tot în lume.
Băieţi deştepţi au altă menire în România. Sintagma “băieţi deştepţi”, lansată în mediul politic, e cât vreţi voi de depreciativă. Geek înseamnă, aici, să fii un pic sforar, un pic bun de făcut contracte dubioase cu statul, cu bordurile din Bucureşti. Tocilarii nu au şanse prea mari să fie cool în România în viitorul apropiat. N-avem cum să nu le tragem nişte palme peste ceafă, să le punem nişte pietriş prin ghiozdane în pauze, să le dăm nişte şuturi-imbold cât să treacă graniţa să fie tocilari, dar în altă parte.

Lacrimi, cinism şi rating

de Cezar PAUL-BĂDESCU   (Dilema)

Acum ceva vreme, Gigi Becali spunea la o emisiune Naşul: „Dansez pentru tine e singura emisiune la care au voie copiii mei pînă la ora 11-12 noaptea. Sînt lucruri impresionante. Mă refer la acei tineri care plîng, acei tineri cu afectivitate pentru ceilalţi. Cînd acei tineri vor conduce România, atunci va fi salvată România!“
Duminică, Realitatea TV i-a invitat pe Anca Parghel, pe Iulian Comanescu şi pe sociologul Marius Pieleanu, la o discuţie despre emisiunea Dansez pentru tine. Citez din intervenţiile invitaţilor:
Iulian Comanescu: „În formatul acesta, la început se dansa mai mult; acum am văzut că s-a plîns mai mult. Pe de altă parte, nici nu trebuie să aruncăm, ca analişti, o anatemă asupra lor, pentru că în definitiv se smiorcăie, încearcă să ne facă şi pe noi să ne smiorcăim şi toată treaba asta ajunge la un rezultat destul de frumuşel în termenii unei emisiuni comerciale – 9-9.5 puncte de rating. Din unghiul profesioniştilor de televiziune, este un format destul de elaborat şi care-şi atinge obiectivele. E ceva greu de făcut.“ Anca Parghel: „Acesta este cel mai cinic mod de a face emisiuni. Cînd mă uit la emisiunea Dansez pentru tine, zic: uite, domnule, ce fain dansează băieţii ăia! Chiar e muncă acolo! Şi, cînd să mă simt şi eu bine, apare cineva care plînge – şi am schimbat imediat. Cînd văd plîns, pe orice canal, schimb. De ce trebuie să plîngem? Cînd se uită la televizor, omul se simte mult mai bine dacă rîde, decît dacă plînge.“
Marius Pieleanu: „Oamenii nu trebuie să ajungă în situaţia să apeleze la media pentru a primi un ajutor. Românii vor plînge mai puţin atunci cînd vor avea un nivel de civilizaţie materială superior celui de acum. Problema e că românul nu mai ştie să rîdă. Dacă ieşim pe orice bulevard din Bucureşti, să vedem cîţi oameni zîmbitori sînt pe stradă... Foarte puţini.“

Am mai scris, în cadrul acestei rubrici, despre tipul de emisiuni în care oamenii vin să-şi exhibe durerea, să joace rol de victimă şi, pe de altă parte, despre cinismul realizatorilor de televiziune, care fac bani buni arătîndu-şi – chipurile – compasiunea (nu este nici o compasiune la mijloc, e doar afacere). Pe de altă parte, deşi emisiunile lacrimogene au încă rating mare, interesul publicului pentru ele scade din ce în ce mai mult. Cîndva, Surprize, surprize se ducea cu ratingul pînă înspre 20 de puncte, acum Dansez pentru tine face un maximum de 9.5, iar emisiunea prezentată de Andreea Marin s-a desfiinţat. Poate că Marius Pieleanu are dreptate şi că setea de lacrimi a publicului va fi ostoită pe măsură ce nivelul de trai va creşte. Dacă ne gîndim, telenovelele au fost inventate în America Latină, în nişte ţări cu un nivel de trai scăzut şi cu diferenţe mari între o pătură subţire de îmbogăţiţi şi masa de oameni de rînd. Cît despre formatul emisiunii Dansez pentru tine, el există şi în Statele Unite sau în alte ţări occidentale, numai că acolo totul se reduce la dans, nu apar oameni cu handicap sau săraci, care să cerşească lacrimi şi bani. Să sperăm că noi ne îndreptăm spre statutul ţărilor dezvoltate şi că, odată cu asta, indecenţa publică lacrimogenă va dispărea.
De altfel, cei de la PRO TV au intuit că plînsul nu mai este de ajuns şi au apăsat şi mai tare pedala cinismului. Într-una din emisiunile de săptămîna trecută, am putut vedea un număr de dans în care cei ce evoluau erau costumaţi în oameni în vîrstă şi cu dizabilităţi, iar în mîini purtau un cadru metalic, din acela cu care se deplaseză unii bătrîni. Dacă e să facem show din cinism, atunci hai să mergem pînă la capăt!...
Vestea bună e că aceşti oameni care plîng la televizor nu vor conduce România (şi – să sperăm – nici Gigi Becali). Vestea proastă e că, pînă cînd publicul se va declara sătul de astfel de exhibiţii, cei din televiziuni vor încerca cu disperare să-l menţină în ciorba cu lacrimi şi compasiune, iar pentru asta vor face din ce în ce mai multe gesturi extreme.

 Un om a muşcat un mic

 

de Cezar PAUL-BĂDESCU    (Dilema)

Înaintea marii sărbători, am aflat la emisiunile de ştiri cutremurătoarea informaţie că „românii au golit galantarele supermarketurilor de carne de mici“. (Sună apocaliptic, nu?) Apoi a venit sărbătoarea, iar televiziunile au intrat într-o adevărată frenezie să transmită la cald, de la faţa locului, „cum se distrează românii“ de 1 Mai. Adică de pe pajişti, din păduri, de pe tăpşane. Am putut vedea corespondenţe de la Piteşti, de la Iaşi, de la Timişul de Sus, de la Constanţa, de la Cluj, de la Tîrgu Jiu, de la Poiana Braşov etc. Pe scurt – grozăvie! –, pe tot cuprinsul ţării, oamenii ieşiseră la iarbă verde. La posturile de ştiri Realitatea TV şi Antena 3, reporterii transmiteau de zor, din jumătate în jumătate de oră, cum sfîrîie mititeii pe grătare. Sintagma „au încins grătarele“ a fost laitmotivul zilei. Oamenii erau întrebaţi cum se distrează şi ei răspundeau: „Bine“; sau cum e la iarbă verde şi ei răspundeau: „Frumos, aer curat!“.
Realitatea TV ne-a anunţat în repetate rînduri, ca nu cumva să uităm, că „românii ştiu să se distreze“: „Românii ştiu să se distreze, iar astăzi au avut prilejul să se relaxeze, să asculte muzică, să mănînce mici şi carne, să bea bere şi – de ce nu? – să se bucure de aerul curat şi de iarba verde“. Antena 3 nu s-a lăsat nici ea mai prejos: „Românii se distrează aşa cum ştiu ei cel mai bine, adică cu mici, grătare din abundenţă, carne friptă, bere şi muzică dată la maximum din boxele de la maşini, adică exact cum stă bine unui 1 Mai popular“. În toată această poveste, bucureştenii au fost privilegiaţi, pentru că reporterilor le-a fost mai la-ndemînă să dea cîte o fugă la Cernica să vadă ce se mai întîmplă, aşa că despre ce au făcut ei am putut afla informaţii mai diverse. Ce au făcut? Păi, cam acelaşi lucru: „Vremea a fost un atu pentru bucureşteni, pentru că au fost 25 de grade. Aşa se face că aici la Cernica a fost împînzită pădurea. Foarte mulţi bucureşteni, şi angajaţi, şi studenţi, care s-au bucurat de zilele libere şi se bucură în continuare de minivacanţă. Au venit cu toţii cu maşinile, au ascultat muzică, au încins grătarele, s-au simţit foarte bine cu familiile sau cu prietenii“. (Realitatea TV); „Faptul că a fost o zi superbă şi reuşită dovedeşte că încă mai sînt bucureşteni care nu se dau duşi spre case, ba mai mult, au încins un al doilea grătar pentru masa de seară. Au făcut şi ceva mişcare, însă nu prea multă, pînă a fost gata grătarul, că el a fost astăzi la putere.“ (Antena 3)
Seara, la ştiri, televiziunile generaliste au adîncit problema. De exemplu, la Observatorul Antenei 1, am aflat şi reţeta mititeilor. 

De fapt, nu am aflat, pentru că ni s-a spus că în compoziţia micilor intră nişte ingrediente secrete – şi iată că regele mic capătă şi o aură de mister, care tinde să-l ridice la rangul de zeu. Altfel, după cum ne-a informat crainicul, „în pădurile din jurul Capitalei, aceeaşi vedetă – micul“. Apoi a intrat în direct cu un reporter de la faţa locului şi l-a întrebat curios „care e atmosfera acolo, la pădure?“. Răspunsul a fost edificator: „Care să fie decît cea care-l caracterizează cel mai bine pe românul ieşit la iarbă verde... etc.“. Un alt material a fost despre cîţi mici cumpără „românul“, iar la sfîrşitul lui am fost puşi în gardă: „Atenţie, excesul de mici dăunează grav mărimii! Ne face prea mari“. Deh, mai glumim şi noi, să ne treacă timpul...
Pro TV a venit cu o notă puţin diferită în simfonia grătarelor de 1 Mai. O notă critică: „În Capitală, cine a vrut să scape de aglomeraţia din oraş a dat peste aglomeraţia din pădure. Manelele au făcut concurenţă mierlelor, iar mirosul de grătar s-a împletit armonios cu cel de eşapament. Minunată privelişte, dacă ne gîndim că într-un astfel de loc se relaxează şi oamenii, şi vacile din Cernica“. Aşa a fost, la televiziunile noastre, ziua de 1 Mai, zi în care s-a întîmplat nemaiauzitul fapt că oamenii au muşcat din mititei. Aşteptăm totuşi ştirea cu micul care a muşcat un om, despre care au învăţat la şcoală cei care fac astăzi televiziune în România. Sau n-au învăţat.

Dimineaţa la televizor

 

de Andrei Plesu   (Adev.)

Nu-mi dau seama cîtă lume se uită dis-de-dimineaţă la televizor. În principiu, între 6 şi 12 a.m. n-ar trebui să ai nici chef, nici timp să te instalezi tihnit dinaintea „micului ecran".
Ori dormi, ori pleci la slujbă. Dar, de vreme ce toate posturile de televiziune din lume au puzderie de programe matinale, înseamnă că aceste programe au un public fidel şi un rating rezonabil. E vorba, probabil, de copii, pensionari, gospodine şi „liber-profesionişti".
Pentru acest tip de public sînt gîndite, de pildă, emisiunile ante-meridiane ale principalelor canale germane. Şi ARD şi ZDF (emblemele televiziunii federale) încep devreme, la 5.30 şi, respectiv, la 6.00, cu programe pentru copii.
La noi, în Orient, e greu să-ţi imaginezi bebeluşi de vîrstă preşcolară distrîndu-se copios, înainte de răsăritul soarelui, dinaintea televizorului. Hărnicia germană e, însă, timpurie. Instrucţia începe cu noaptea-n cap. Divertismentul e întrerupt abia pe la 10.00, sau 11.00, de scurte emisiuni informative pentru adulţi.
Filmele de desene animate alternează cu tot felul de seriale educative despre călătorii, meserii, cuvinte, competiţii şcolare etc. După ora 11.00, ZDF produce şi o emisiune culinară, în cuprinsul căreia un expert găteşte riguros, cu explicaţii amănunţite.
După 12.00, începe difuzarea unor seriale, îndeobşte autohtone. RTL, un canal cu un mai pronunţat profil de divertisment, propune, pe aceeaşi schemă, un program ceva mai pestriţ: după desenele animate de la ora 6.05 (!), urmează, la 6.25, un film de aventuri (sîmbăta trecută – „Mumia"!), apoi diverse versiuni de teleshopping, seriale de tip soap, informaţii despre sport, sau curse de automobile.
Prin comparaţie, televiziunile româneşti sînt de o melancolică sobrietate şi se adresează, mai curînd, adulţilor. Singur PRO TV e ceva mai vioi, mai aproape de standardele „de dincolo": începe la 6.00 cu un show de divertisment, continuă cu desene animate („Shaggy şi Scooby Doo"), cîteva ştiri, un serial românesc şi un magazin sportiv („Pro Motor").
Televiziunea naţională (iau ca reper programul de sîmbătă) debutează nostalgic, la 7.10, cu o emisiune de muzică intitulată „Cîntecul amintirii, amintirile cîntecului" (îi face concurenţă, la ora 7.00, pe Etno Tv, „Un cîntec, o doină, un dor"). La ora 8.00, telespectatorii au ocazia să înveţe ceva despre tratamentul chirurgical al maladiei Lobstein (emisiunea se cheamă, sugestiv, „Oase de sticlă").

La 8.30, se discută dacă bisericile trebuie să fie mari sau mici, la 11.00 ni se oferă ceva numit „Rom european" (?), iar la 11.30 iubitorii de animale se pot uita la „Arca lui Noe". Între ele, desene animate şi un serial comic american.
Antena 1 dezbate, la ora 6.00, „viaţa sexuală între mit şi realitate", după care, la ora 9.15, după două seriale americane (7.15 – „Miami Vice", 8.00 „Oraşul promisiunilor inutile") invită, optimist, la film: „Cocoşatul de la Notre-Dame" (1956).
Prima TV, mai cordială, oferă teleshopping, autoforum, desene animate, un serial sentimental şi unul poliţist. În sfîrşit, Acasă umple toată dimineaţa, începînd de la ora 7.00, cu o rafală de telenovele. O singură pauză, la ora 11.00, cînd un actor de telenovele, Francesco Gattorno, găteşte pentru noi în cadrul unei emisiuni care se cheamă „Pasiune şi savoare". Te uiţi şi plîngi. Te uiţi.

Dansez, leşin, sufăr, plâng, fac orice pentru bani

 de Simona Tache    (Cotid.)

 Ultimul "Dansez pentru tine" a împins lucrurile până foarte departe de limitele bunului-simţ.
Am văzut, în această emisiune, chestii halucinante: numere de dans cu cadrul, în interpretarea unor tipi costumaţi în bătrânei cu deficienţe locomotorii, fetiţe cu dizabilităţi auditive jucând baba-oarba, lacrimi şi chiar oameni leşinând în direct, pe care Bănică jr. îi invita ferm să-şi revină, că mai au de executat încă un număr de dans. Suferinţa umană a fost întoarsă pe toate feţele, exhibată din toate unghiurile şi stoarsă, ca să zic aşa, până la ultimul leuţ. Până la ultimul leuţ încasat de PRO TV din publicitate, evident.

Îmi şi imaginez şedinţa în care s-a pus la cale această ediţie şi discuţiile pe marginea sumarului: "Avem o fetiţă care nu aude. O fi suficient? Muşcă bizonu’ la un copil care doar nu aude, să încasăm şi noi banu’ greu, sau mută ca bou’ pe Hustler TV şi luăm ţeapă?", "Nţţ, nu e suficient, că nu se mai impresioneză nimeni în 2008 doar dintr-atâta. Zici că nu aude aia mică? Perfect. O punem să joace şi baba-oarba, ca să nici nu vadă", "Cum să joace, băi, baba- oarba? Cum comunică cu ceilalţi copii, dacă nu-i aude? E ilogic şi e, cumva, culmea cinismului!", "Nu contează că e ilogic, lasă, să rămână telespectatorul mut, să plângă şi să-şi cheme soacra din bucătărie, ca să vadă şi ea", "OK. Altceva? Mai băgăm un număr cu dansatori în cărucioare cu rotile? Am văzut că prinde", "Nu, am avut de prea multe ori. Vreau nişte dansatori costumaţi în bătrâni care merg cu cadrul", "Se face. Ahh, mi-a mai venit o idee. Un leşin nu băgăm şi noi? Să-şi dea careva ochii peste cap în direct. N-ar fi mişto?", "Super. Avem vreo concurentă mai sensibilă?", "Nu prea, ale dracu', par sănătoase toate", "Nu-i problemă, se rezolvă. Alegeţi una din ele, îi punem ceva în cafea sau în ceai înainte de emisiune şi o să leşine chiar în timp ce dansează. Poate avem noroc chiar şi de-o fractură de coloană".

 Irealitatea TV

 

de Sever VOINESCU    (Dilema)

În Vinerea Mare, pe cînd nu se terminase încă denia la bisericile din oraş, la Realitatea TV se vorbea despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Cenuşa celor doi mari români venise pentru totdeauna în România, în aceeaşi zi. La sfîrşitul Săptămînii Patimilor, întotdeauna misterioasă şi înaltă, se vorbea despre curaj, etică şi cultură, unui popor care şi-a descoperit, într-un extaz de nimic cenzurat şi de toate stimulat, calitatea blestemată de a produce mult mai multă vulgaritate decît poate suporta. 
Brusc, moderatorul opreşte discuţia. Breaking news: Curtea de Apel a decis că doctorul Oprescu are voie să candideze la Primărie. Rapid, livrează reacţii domnii Victor Ponta şi Bogdan Olteanu. Apoi, fără să simtă nici o dizarmonie, cu aplombul cuiva care se crede un fel de Prospero al oricărui gen de conversaţie, moderatorul cere unuia dintre invitaţi să comenteze ştirea. Se crede dibaci încercînd să stabilească o legătură între ceea ce e de nelegat: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pe de-o parte, şi Sorin Oprescu, Victor Ponta şi Bogdan Olteanu, de cealaltă parte. 
Senzaţia opririi discuţiei despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca pentru o ştire despre candidatul Oprescu este atroce. Ca o fractură trăită pe viu. Ca o cădere neaşteptată dintr-un zbor celest într-o groapă de gunoi. Şocul e puternic. Ca privitor, l-am simţit ca pe un viol. În studio, invitaţii au simţit la fel. Domnul Dan C. Mihăilescu chiar a spus: „Asta ne-a cosit“. Cum de poate cineva să decidă oprirea unei discuţii despre destinul nostru cel mai profund, pentru o astfel de ştire? 
Cu cîteva luni în urmă, o emisiune a domnilor Pleşu şi Liiceanu a fost oprită la fel de intempestiv şi fatal de un alt breaking news: la aeroportul Otopeni sosea echipa de fotbal Real Madrid. Atunci, toată lumea a protestat. După nici un manual decent de jurnalism, sosirea, altfel anunţată, a unei echipe de fotbal pe un aeroport sau decizia într-un proces precum cel a domnului Oprescu nu este breaking news. Ambele puteau foarte bine aştepta încă 20 de minute pînă la buletinul de ştiri. Înţeleg, acum, că nimeni nu a priceput nimic din acea experienţă penibilă. Televiziunile sînt singurele organizaţii care îşi permit să fie penibile la nesfîrşit.

Sînt unii care cred că frîngerea emisiunii despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca cu o ştire despre tribulaţiile jalnice ale destinului politic al domnului Sorin Oprescu înseamnă profesionalism. Pentru ei, toate ştirile sînt la fel, toate discuţiile echivalează cu o ştire, toate cele ce se petrec trebuie păstrate în atenţia opiniei publice tot timpul şi în mod constant, totul e o apă şi-un pămînt. Refuz să mă înduioşez cînd văd că există oameni pentru care toate cele ce se petrec sub Cer sînt la fel. Mai ales cînd ei fac televiziune. Chiar dacă lucrurile se petrec simultan, este evident că nu sînt egale. Pe o orizontală a timpului, privite în succesiune plată, poate că totul pare că aparţine aceleiaşi categorii. Dar nu e adevărat. Secunda în care a murit Monica Lovinescu este lungă, grea şi tulburătoare, iar secunda în care doctorul Oprescu a aflat că poate candida la Primărie este mai scurtă decît o secundă, uşurică şi fără de consecinţe în planul decisiv al fiinţei acestui popor. Cît de mutilat trebuie să fii să nu simţi acest fapt! Pe verticala relevanţei, după ierarhia firească a importanţei, ştirile, precum gîndurile, nu sînt niciodată la fel. Se mai poate discuta şi despre o variantă agravată: este posibil ca acel cineva de la butoane să considere că o ştire despre mersul candidaturii dlui Oprescu este mai importantă decît o meditaţie despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Numai că aşa ceva mi se pare cu totul neplauzibil şi, mărturisesc, nu mă simt în stare să comentez neverosimilul – pur şi simplu sînt prea răvăşit de real, în acest caz.
Mi se pare îngrozitor că, undeva într-un studio, cineva, anonim pentru mine şi complet ignorant faţă de nevoile mele, decide ce văd şi ce nu. Argumentul multiplicităţii canalelor şi al libertăţii mele capricioase de a zapa nu se poate susţine, din moment ce toate televiziunile sînt la fel. Emit acelaşi lucru, lucrează la fel, gîndesc la fel. Efectul acestei uniformităţi este o sminteală generală, care se instalează pe nesimţite şi care se manifestă în acelaşi fel: pur şi simplu luăm drept reală lumea pe care ne-o prezintă televizorul. Plină de agramaţi şi anormali, amestec de rîs grotesc şi accidente cu descarcerări, o lume a simplităţii agitate pînă la delir, a idioţeniei spasmodice. După incidentul evocat, e bine să stăm un pic în linişte, să tragem aer curat în piept şi să vedem ce e de făcut.
E iluzoriu să credem că îi vom putea convinge pe „profesionişti“ că au comis o impietate. În goana oarbă şi disperată după rating, ei sprintează către neant. Primul gest de făcut este să refuzăm să-i urmărim. Văzînd că nimeni nu îi urmăreşte, poate că s-ar opri. În plus, mai există speranţă. Invitaţii prezenţi în studio pentru a ne vorbi despre Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, prin reacţia lor, au dovedit că pot fi ancorele care salvează derapajul. Domnii Gabriel Liiceanu, Emil Hurezeanu şi Dan C. Mihăilescu merită să fie aplaudaţi în picioare. Formula aproape mantrică pe care trebuie să o rostim cînd simţim că sîntem împinşi pe panta smintelii de aceste televiziuni dezlănţuite este chiar cea spusă pe loc de domnul Liiceanu: „Nu puteţi face cu noi chiar orice“. De cîte ori cei care, prin lucrarea unui duh dement, au ajuns în poziţia de a ne arăta lumea, ne aruncă, cu voie sau iresponsabil, în haosul din mintea lor, trebuie să ne spunem chiar aşa: nu puteţi face cu noi chiar orice! Asta ne decuplează de la garnitura înlănţuită a audienţei care, poate, se duce după ei. Cît despre cei care au decis şi au operat oprirea evocării Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca cu o ştire despre procesul unuia ca Sorin Oprescu, cred că o parafrază a unor celebre cuvinte rostite chiar în momentul mitic pe care îl retrăiam în acele clipe este foarte nimerită: Iertaţi-i, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, dar şi voi toţi, cîţi veţi fi fiind, care aţi simţit trivialitatea de vineri seara ca pe un cuţit în inimă! Iertaţi-i, că nu ştiu ce fac!

Aceleaşi surprize, altă zână

 de  Simona Tache  (Cotid.)

In sfârşit, "Surprize, surprize..." s-a întors. Nu se mai difuzează pe TVR, ci pe Antena 1, nu se mai cheamă cum eram obişnuiţi, ci "Seară de vise".
Andreea Marin nu se mai numeşte Andreea Marin, ci Mihaela Rădulescu,

iar Cove nu mai răspunde la numele de Cove, ci la ăla de Dan Negru.
În rest, totul e cum îl ştiţi. Andre… ăă, vă rog să mă scuzaţi, Mihaela (sau Negru) intră în vorbă cu cîte-un cetăţean din public, îl agaţă cu nişte amănunte din biografia lui, după care îl invită pe canapeaua pe care urmează să i se aplice nişte surprize. Sau să i se împlinească nişte vise, tot aia e. Bine, ca să fiu corectă, există, totuşi, o diferenţă între zâna cea veche şi zâna cea nouă.
Asta nouă afişează nişte decolteuri pe care aia veche n-ar îndrăzni niciodată să le scoată în lume. Cum n-ar fi îndrăznit nici asta nouă, dacă ar mai fi fost încă nevasta lui Bănică.
Mult mediatizatul meci de la Amsterdam al lui Cătălin Moroşanu, difuzat de PRO TV, duminică noapte, s-a încheiat în 35 de secunde. La sfârşitul lor, "Moartea din Carpaţi" se aduna de pe jos, iar francezul învingător nu se simţea nici el prea bine. Astea au fost pagubele umane ale confruntării. Pagubele materiale au fost, cu siguranţă, mult mai mari. Mă gândesc, în primul rând, la toţi clienţii PRO TV, care s-au înghesuit să-şi difuzeze spoturi pe parcursul acestui meci şi care, după ce acele 35 de secunde au devenit istorie, şi-au băgat unghia-n gât. 
Sigur, Gala de la Amsterdam a continuat şi după ce şi-a luat-o al nostru în freză, da' una e să ţi se difuzeze spotul în timp ce se bate Moroşanu, alta e să ţi se difuzeze în timpul altor cafturi, cu audienţă mai mică. Apoi, cred că nici fanii "Morţii" nu au ieşit prea bine din knock-out-ul ăsta. Păi, ce, seminţele cumpărate pentru a fi consumate în timpul meciului şi aruncate, după numai 35 de secunde la gunoi, nu înseamnă tot bani?

 
Televiziunea ne dă ceea ce sîntem

 
de Cezar PAUL-BĂDESCU   (Dilema)

 Cînd te uiţi la cele mai multe emisiuni de la televizor, ai impresia că programele respective sînt făcute pentru retardaţi. De fapt, nu este numai o impresie: ele chiar sînt făcute pentru retardaţi. Este de ajuns să priveşti emisiunile de divertisment sau sitcomurile. Hăhăieli inepte, la replici şi mai inepte. Gesturi jenante care stîrnesc o adevărată euforie în public, vagi (sau mai puţin vagi) aluzii sexuale care-i fac să se bîţîie pe scaun de plăcere pe cei care privesc, situaţii care se vor comice, dar nu sînt decît penibile. Toate acestea sînt gîndite să ne distreze, să ne facă să ne simţim bine, să avem o viaţă ferice. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd văd astfel de producţii (de care televiziunile sînt pline), simt că mă ia cu rău de la lingurea. Îmi par vulgare şi imorale. Dar nu pentru că ar fi pline de gesturi deşucheate, ci pentru că pun pe un piedestal penibilul şi-l dau de exemplu. A te distra pe seama unor asemenea lucruri e ca şi cum ai rîde de un handicapat mintal, care te priveşte cu faţa strîmbă şi gîngăveşte cuvintele.
E adevărat, rîsetele acelea pe care le auzim din off nu sînt ale celor din faţa televizorului, ci sînt produse de un public special plătit pentru asta. Am fost de mai multe ori „în culisele“ unor astfel de emisiuni de la noi şi spectacolul este de-a dreptul angoasant. La prima vedere, crezi că ai de-a face cu nişte oameni amărîţi care, pentru 10 lei, îşi pierd o zi întreagă, să rîdă şi să aplaude la comandă, „dirijaţi“ de un ins care-i ţine din scurt şi care îi ameninţă că nu-i mai cheamă a doua zi dacă nu-şi dau toată silinţa. Amărîţi sînt, într-adevăr, dar nu sînt nişte oameni chinuiţi. Am realizat asta cînd am stat de vorbă cu cîţiva. Erau fani ai vedetelor la care veniseră să se rîdă şi se socoteau norocoşi că pentru asta mai iau şi bani.
Aşa că publicul idiot de la emisiunile de divertisment nu e o invenţie, o făcătură a realizatorilor de televiziune, ci reprezintă chiar publicul real. Dacă oamenii din faţa televizorului ar considera astfel de producţii o mizerie şi nu s-ar mai uita, ar dispărea şi ele de pe micile noastre ecrane, pentru că nimeni nu le-ar mai difuza dacă nu ar face audienţă.

Analiştii spun că televiziunea infantilizează publicul şi că se adresează pulsiunilor primare din om. E adevărat, discursul televiziunilor este ca pentru primate, cărora le dai hrană, sex şi posibilitatea să-şi satisfacă, virtual, nevoia de violenţă. Numai că nu ştim cine a fost mai întîi, oul sau găina. Publicul e infantilizat de televiziune sau e infantil de la natură? Eu înclin mai degrabă spre a doua variantă. Cred că publicul e pur şi simplu primitiv, iar televiziunea nu face altceva decît să vină în întîmpinarea lui.
Mă întrebam mai deunăzi care să fie explicaţia că la PRO TV sau Antenă ai aproape în fiecare seară un film cu împuşcături şi bătăi. Ştiu, filmele acestea de serie B (dacă nu chiar C, D etc.) sînt şi foarte ieftine. Dar nu e numai aceasta explicaţia. Televiziunile le difuzează şi pentru că publicul e avid după aşa ceva.
Acum, cînd scriu acest articol, aud răpăituri de armă automată. Nu de la televizor, ci de afară, din plin centrul Bucureştiului. E „Ziua forţelor terestre“ şi nişte oameni în uniformă au găsit de cuviinţă să se joace de-a războiul. Am mai auzit aşa ceva în Bucureşti în timpul Revoluţiei – şi nu e deloc o amintire plăcută. Ei zic că sărbătoresc, iar la Realitatea TV, reportera Mirela Voicu vorbeşte despre „un spectacol frumos“. Nu este numai părerea ei, ci şi a celor veniţi, cu mic cu mare, să asiste la marea demonstraţie. Ce poate fi frumos şi sărbătoresc într-o joacă cu lucruri făcute să ucidă? Copiii prezenţi la eveniment, ca şi oamenii mari veniţi acolo s-au simţit însă foarte bine. Televiziunea ne dă ceea ce merităm, ceea ce noi înşine cerem. Ea nu e altceva decît o oglindă în care se reflectă propriile noastre chipuri.

 Criza televiziunilor româneşti

 de Horaţiu Pepine   (DW)

Libertatea de exprimare din România nu garantează calitatea producţiilor mass-media. Nici numărul foarte mare de posturi de televiziune nu garantează diversitatea reală a ofertelor.
Televiziunile româneşti sînt prea multe prin comparaţie cu dimensiunea pieţei audiovizuale. Audienţele relativ scăzute şi bătălia acerbă pentru un singur punct de rating este indiciul sigur că piaţa este saturată.  Multe posturi de televiziune par întreţinute artificial din scopuri strict politice sau de protecţie personală.
Efectul, pe termen mai lung, nu este, aşa cum s-ar putea crede, diversificarea ofertelor. Cele mai multe dintre aceste posturi se bat pe acelaşi public şi atunci apare o competiţie acerbă cu efecte perverse.
Mecanismul a fost explicat cu o remarcabilă limpezime de 

sociologul francez Pierre Bourdieu, cu privire la televiziunile franţuzeşti şi americane, dar în România s-a creat, spontan, în ultimii 10 ani de zile un veritabil laborator pentru studierea acestor fenomene. Nicăieri în Europa nu au apărut într-un timp atît de scurt atît de multe posturi de televiziune, ceea ce face ca anomaliile să fie mult mai vizibile şi mai ţipătoare.
De ce oferta nu se diversifică, de ce televiziunile recurg mereu şi mereu la aceleaşi reţete “de succes”?
Dacă un post de televiziune, de exemplu, a propus o emisiune foarte relaxată despre sexualitate şi a cîştigat un procent în plus de rating, atunci toate celelalte televiziuni se gîndesc să facă ceva asemănător. Cu toate inovaţiile de succes se petrece la fel. Odată apărute ele sînt imitate şi multiplicate. Oamenii sînt alţii desigur, formatul poate diferă, dar ingredientele de bază sînt aceleaşi.  Concurenţa acerbă de pe o piaţă mică duce, aşadar, rapid nu la diversificare, ci dimpotrivă, la uniformizare. Concurenţa din mass-media seamănă cu o cursă ciclistă: cineva evadează din pluton, după care plutonul se grăbeşte să-l ajungă din urmă şi să-l încadreze.
Aşa se explică fenomenul ciudat şi decepţionant că după 10-12 ani de libertate de exprimare şi import tehnologic, programele televiziunilor româneşti au ajuns  să fie cam la fel: peste tot acelaşi prost gust, aceeaşi muzică oribilă, aceeaşi trivialitate, aceleaşi preocupări. Imitîndu-se unele pe altele, televiziunile au sfîrşit prin a sărăci în mod dramatic oferta.
Profitînd de o emisiune de la Realitatea TV, de altfel rapid desfiinţată, 

Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu au criticat insistent recursul la procedeele considerate de succes, susţinînd că există posibilitatea reală de a face emisiuni inteligente care să cîştige totodată şi publicul larg. Întreruperea emisiunii lor ar putea fi indiciul că au pierdut pariul. Mecanismele care funcţionează într-o televiziune au oroare de lucruri ieşite din comun.
Au apărut, de asemenea, în România şi aşa numitele televiziuni de news, după modelul CNN. Dar modelul este greu de atins şi atunci urgenţa unei ştiri este adesea inventată. Breaking news înseamnă orice întîmplare, oricît de neînsemnată, cu condiţia să fie prezentată pe un ton de incendiu. Aşadar o dezbatere delicată şi pasionantă poate fi oricînd “spartă” cu o ştire fictivă. Aflate în concurenţă, aceste televiziuni, cum sînt Realitatea TV şi Antena 3,  sînt preocupate să lase o impresie cît mai puternică de dinamism şi promptitudine, uneori inventînd pur şi simplu ştirile. Multe din aşa numitele ştiri nu sînt decît simple ficţiuni ambalate pe un ton de urgenţă. În sfîrşit  o televiziune de news e ca o moară care toacă ştiri de dimineaţa pînă seara şi dacă ştirile nu există atunci spaţiul este umplut cu interminabile discuţii despre tot felul de subiecte fără nici o importanţă.
Cine e răspunzător de aceste eşecuri? E cumva piaţa liberă? Ar fi greşit să spunem acest lucru. Abia libertatea şi concurenţa  reprezintă condiţia minimală pentru o televiziune reuşită. Dar cazul românesc arată prea clar că această condiţie nu e şi suficientă.

 Realitate versus televiziune

de Andrei Plesu

O televiziune puternică reuşeşte, de obicei, să impună realităţii regula ei. Cu alte cuvinte, ea transformă realul în imagine de televiziune. Şi cum imaginea are alt metabolism, alt limbaj, decît acela al vieţii curente, ea poate fi manipulatorie, poate falsifica lucrurile, le poate sărăci sau îmbogăţi, le poate idealiza, sau le poate reduce la caricatură. Într-un anumit sens (şi în condiţii normale), televiziunea "bate" viaţa, transformînd-o în materia primă a unui spectacol nou.
La noi, viaţa e mai tare decît televiziunea. Profesioniştii imaginii nu reuşesc să domine cu adevărat bogăţia imprevizibilă, haosul policrom, prezenţa masivă a unui real la fel de greu de comentat, pe cît este de greu de filmat. Ceea ce se întîmplă în magazine, pe stradă, în spaţiul politic şi instituţional e mult mai intens, mai dens, mai dramatic decît ceea ce se poate vedea pe micul ecran. S-ar spune că, deocamdată, televiziunea noastră nu se poate ridica la înălţimea (sau, dacă vreţi, nu poate coborî la nivelul) contextului în care funcţionează.

Este motivul pentru care e foarte greu să faci cronică de televiziune. Ajungi, inevitabil, să comentezi nu televiziunea ca televiziune, ci televiziunea ca pretext pentru tematica realităţii televizate. Cronicarul îşi propune, la început, să distingă între televiziune proastă şi televiziune bună, se străduieşte să identifice rateurile, inadvertenţele şi reuşitele universului televizual, dar alunecă, pe nesimţite, spre subiecte care nu sînt ale televiziunii, ci ale lumii reale, ale României inconfundabile, inconturnabile şi (pînă una alta) nereformabile.
Săptămîna trecută, toate posturile au difuzat imagini sfîşietoare de la feluritele îngrămădeli populare din jurul unor "cadouri" de Paşti, oferite de partide, primării, sau magnaţi cu dare de mînă. Majoritatea comentatorilor au veştejit, cum era de aşteptat, componenta electorală a generozităţii publice, gata să livreze mititei contra voturi. S-a vorbit de mizerie materială, de demnitate, de marele decalaj dintre cei mult prea bogaţi şi cei mult prea săraci.
În ce mă priveşte, aş fi avut ceva de spus şi despre masele în delir, motivate, admit, de sărăcie, dar şi de ispita chilipirului. "Se dă ceva pe gratis!" e un strigăt de luptă care pare să vină, la noi, din negura timpurilor. Perspectiva achiziţiei rapide furnizează nu numai clientela feluritelor pomeni de ocazie, ci şi pe aceea a "Caritas"-urilor şi a FNI-urilor. Ea suspendă respectul pentru "aproapele", care, la înghesuială, trebuie îmbrîncit şi pocnit, şi ilustrează, totodată, incapacitatea autohtonă de a sta disciplinat la coadă. Busculada transformă nevoia în bestialitate.
Imaginile difuzate erau aproape de neprivit. Exasperante, barbare, ruşinoase. Cu astfel de reality-show-uri, cui îi mai pasă de televiziune?!

 Tutuială şi prenume

 

de Radu Paraschivescu    (Ev.Z.)

 Radu Paraschivescu: „Bătutul pe burtă şi trasul de şireturi sunt două dintre sporturile la care producem campioni cu nemiluita“.

 Nu mi-a plăcut niciodată cadrul solemn. Formalismul excesiv mă crispează, scorţoşeniile de protocol îmi lasă un gust neplăcut.
Există o stilistică a salonului pe care nu mă simt în stare s-o practic, un balet al convenienţelor la care nu mă încumet. Am preferat dintotdeauna familiaritatea dezinvoltă, adresarea afabilă, limbajul deplastifiat. Când mi se cere să fiu ceremonios, am impresia că sunt pus la cazne. Când trebuie să strâng nodul la cravata exprimării, mi se pare că joc un rol care nu mă prinde. Asta nu înseamnă însă că văd cu ochi buni furia nivelatoare care a ieşit cu optsprezece ani în urmă din pântecul tranziţiei. Anularea diferenţelor, dizolvarea nuanţelor şi amorţirea reflexelor de bună creştere nu sunt semne ale emancipării, cum greşit se crede, ci ale derivei. În clipa când decizi că toţi oamenii sunt la fel şi, prin urmare, trebuie să-şi vorbească la fel, se cheamă că ai o gravă problemă de percepţie.
Bătutul pe burtă şi trasul de şireturi sunt două dintre sporturile la care producem campioni cu nemiluita. Tutuiala carpatină cotropeşte spaţiul public cu aplomb de TGV şi detentă de voleibalist. Toată lumea se tutuieşte cu toată lumea, instituind primatul unei cordialităţi pe care de multe ori o simţi contrafăcută. Un lucru care la americani trece neobservat, fiindcă „you“ înseamnă şi „tu“, dar şi „dumneavoastră“, devine în România o metodă răspândită de forţare a notei. O altă faţetă a imposturii, şi anume dorinţa duhnind a parvenitism de-a te insinua în anturaje unde n-ai ce să cauţi şi de-a visa la raporturi de egalitate cu oameni cărora le eşti inferior. Pe de altă parte, lejeritatea, abordarea „casual“ şi ghiontul amical nu sunt singurele corelative ale tutuielii. Cine priveşte fenomenul cu un minimum de atenţie observă câteva paliere bine diferenţiate.
Unul dintre ele este al tutuielii funcţionale. Cea căreia se cuvine să-i mulţumim pentru iniţiativă aici este televiziunea, moaşa multora dintre copiii neizbutiţi ai tranziţiei. 

Sunt dese cazurile în care moderatorul imberb îşi tutuieşte fără jenă interlocutorii: septuagenara pe care au evacuat-o nepoţii, concurentul cărunt de la cine ştie ce joc cu premii, scriitorul invitat să-şi prezinte ultima carte. Dacă întrebi care e temeiul tutuirii, ţi se răspunde că suntem în mileniul vitezei, că timpul costă bani şi că durează mult mai puţin să spui „Gică“ decât „domnul Dragomirescu“.
Pe un alt palier se lăbărţează tutuiala autoritar-ierarhică. Ea îl vizează fie pe şeful care n-a împlinit un cincinal de la majorat, dar îl ia la pertu pe subalternul în pragul pensiei, fie pe clientul care aşteaptă mijirea tuleielor, fără ca asta să-l stânjenească în tutuirea ospătarului de două ori mai vârstnic. Sigur, tinereţea nu e o vină, după cum senectutea nu e un merit. Asta nu justifică însă abdicarea de la regula minimei curtoazii cu care suntem datori, oricât de mult am fi avansat în organigramă şi oricât de garnisit ne-ar fi portofelul.
Varianta cea mai şamponată a trasului de şireturi e menţionarea cuiva care nu e de faţă doar prin prenume, chit că altminteri nici prin cap nu-ţi dă să-l tutuieşti. E vorba, în acest caz, de un amestec de snobism, falsă familiaritate şi flexare a muşchiului personalităţii, care ne face caraghioşi, ba chiar suspecţi. Când spui „l-am văzut pe Nicky, arăta obosit“, fără să fi schimbat două vorbe cu Nicolae Manolescu, sau „am auzit că Pino candidează din nou“, fără să fi mers în acelaşi lift cu Ion Caramitru, înseamnă că simţul ridicolului te-a lăsat singur. Şi cine ştie când o să se întoarcă.

 Bilanţ

de Andrei Plesu     (Adev.)

Sînt aproape patru luni de cînd ţin săptămînal această rubrică. Dacă e să iau foarte în serios reacţiile internauţilor – o specie al cărei profil îmi scapă încă –, n-a­m reuşit să fiu foarte convingător. Constat că acea secţiune a cititorilor care se exprimă prompt prin poşta electronică este de o exigenţă nemiloasă, cu motivaţii, uneori, abisale.
Unii, de pildă, se arată contrariaţi că „mă cobor" să scriu despre subiecte atît de triviale. În loc să fac filosofie, să umblu la sublimităţi, mă uit la televizor şi bombăn. După ce, cu cîţiva ani în urmă, am publicat o carte despre îngeri, am beneficiat de reproşul invers. „Ţara piere şi baba se piaptănă" – mi se spunea atunci.
„Toate le-am rezolvat. Numai chestia cu îngerii rămăsese nelămurită". Cînd umbli la metafizică, eşti suspect, prin urmare, de elitism, iar cînd descinzi în cotidian, cînd umbli prin piaţă, dai dovadă de vulgaritate. Multiple sînt dezideratele cititorului autohton şi imprevizibile criteriile judecăţilor sale!
O altă categorie de comentatori îmi reproşează excesul spiritului critic. Dacă nu-mi place o emisiune sau un anumit teleast, de ce nu schimb canalul? Cine mă obligă să mă uit la ce nu-mi place? Aşa e! Nimeni nu mă obligă să mă uit la tot soiul de prostii.
Dar sînt multe lucruri pe care le fac fără să fiu obligat. Cel mai spectaculos din toate este faptul că rămîn în România. În fond, de ce nu emigrez? Sînt cel puţin două-trei momente pe zi în care mă întreb în numele căror iluzii, al cărei inerţii, al cărei speranţe mă încăpăţînez să stau într-o ţară care, prin cetăţenii, instituţiile, politicienii şi deprinderile ei, pare să fie, vorba lui Cioran, „coaptă pentru a dispărea"?
Cea mai demobilizatoare ţară din cîte ştiu. Şi totuşi, stau aici şi bombăn. Aştept un miracol. Mă încăpăţînez să cred că spiritul meu critic poate acţiona fie şi minimal împotriva patologiei locale. Nu schimb canalul. Mă uit să văd pînă unde se poate merge cu derizoriul, cu lipsa de gust şi de cultură, cu insalubritatea morală, cu ridicolul.
Nu exclud, e drept, o vag bolnăvicioasă atracţie pentru „banalitatea răului", pentru derapaj şi degradare. Dar nu privesc în jur de sus, ca unul care întruchipează perfecţiunea. Ci dimpotrivă, ca un om strivit şi neputincios, ca părtaş la dezastru, dar şi la dorinţa de mai bine.
Sînt alţii, destul de mulţi, care, de fapt, nu citesc ce scriu. Pentru ei sînt un personaj clasat, monoton, irecuperabil. Indiferent ce spun, reacţia e de tipul: „Tu vorbeşti, care i-ai scris lui Ceauşescu?". 

Sau: „Da’ Băsescu e mai bun?".
Cascada epitetelor e, uneori, ameţitoare. Aplaudac, pupincurist, expirat şi altele asemenea, dublate de aluzii fine la înfăţişare şi vîrstă sau de caricaturi şmechere ale numelui propriu. Şi toate acestea în texte nesemnate, doldora de greşeli gramaticale şi de voluptatea injuriei. Sînt aproape flatat să văd ce puzderie de plăceri solitare pot provoca încă...
Mă încăpăţînez să cred că spiritul meu critic poate acţiona fie şi minimal împotriva patologiei locale. Nu schimb canalul. Mă uit să văd pînă unde se poate merge cu derizoriul, cu lipsa de gust şi de cultură, cu insalubritatea morală, cu ridicolul.

 
Liza Minnelli de grădiniţă

 de Alin Ionescu    (Cotid.)

 În fiecare duminică seară, TVR 1 difuzează emisiunea concurs „Ploaia steluţelor“. Copii cu vârste cuprinse între 7 şi 14 ani vin pe scenă pentru a cânta şi a dansa, încercând să-şi imite cât mai fidel idolii, adică vedete din lumea showbizului intern şi internaţional.
Părinţii şi bunicii îi însoţesc, întregind atmosfera de emoţie, care se răspândeşte în valuri prin ecran, până în cele mai îndepărtate colţuri ale patriei. Am văzut o ediţie a acestei emisiuni şi, dincolo de succesul pe care i-l bănuiesc, ceea ce m-a frapat a fost că aceşti copii sunt mult prea machiaţi, pomădaţi şi rujaţi.
Par îmbrăcaţi cu forţa de către producători, cel mai probabil în complicitate cu părinţii, în roluri care nu se asortează cu vârsta lor. Am văzut o fetiţă de şapte anişori aranjată să semene cu Liza Minnelli şi mi s-a făcut milă de ea. Mititica avea faţa mustind de farduri şi o coafură de caniş pus să participe la un concurs de frumuseţe.
O alta, Gabriela parcă, îşi dorise să treacă drept Britney Spears 

şi pentru asta i se aplicase un drastic tratament facial de vulgarizare, astfel încât asemănarea cu diva pop să fie cât mai fidelă.
Cu tot respectul pentru genul acesta de format, în care părinţii ambiţioşi pot întrezări viitorul luminos al descendenţilor lor talentaţi, cred că a clona nişte fetiţe de vârstă şcolară după chipul şi asemănarea unor vedete e o abordare riscantă.
Dincolo de faptul că tenul lor fraged poate avea de suferit din cauza smacului, e posibil ca această show-biznizare precoce să le deformeze ireversibil ingenuitatea, transformându-i pe nesimţite din îngeri în câini de circ.

Repetenţi la limba română

 

de Cezar PAUL-BĂDESCU    (Dilema)

 În trecut, exprimarea îngrijită era una din mărcile prin care clasele din vîrful societăţii se diferenţiau de „prostime“. Să ne amintim de My Fair Lady (sau, mă rog, de Pygmalion-ul lui George Bernard Shaw): pentru a intra în „lumea bună“, nu era de ajuns ca Eliza Doolittle să îmbrace rochii elegante, ci trebuia în primul rînd să înveţe să se exprime corect.
Ei bine, la noi s-a pierdut de mult grija pentru limba română şi s-a ajuns în situaţia în care chiar şi primii oameni ai ţării, cei care ne conduc, să fie certaţi cu gramatica. Pe de altă parte, mulţi dintre ei fac paradă de patriotism, dar „uită“ că una dintre formele de exprimare a patriotismului este să vorbeşti corect limba ţării pe care zici că o iubeşti atît de mult. În situaţia aceasta, faptul că televiziunea a ajuns şi ea să fie agramată nu ar trebui să ne surprindă deloc. Partea proastă e că televiziunea formează modele, iar acestea au o influenţă covîrşitoare asupra publicului. Auzi tot timpul la televizor „butelíe“, „omul care l-am văzut“ sau „eu, ca şi politician“ şi începi să te obişnuieşti cu acest fel de a vorbi şi să consideri că aceasta este normalitatea. Repetată de multe ori, stridenţa ajunge să nu mai zgîrie deloc timpanul şi să fie adoptată de toată lumea.
Aşa stînd lucrurile, iniţiativa Consiliului Naţional al Audiovizualului de a monitoriza, cu ajutorul Institutului de Lingvistică, felul în care se vorbeşte la televizor sau la radio nu poate fi decît lăudabilă. De curînd, au fost date publicităţii rezultatele acestei monitorizări, pentru perioada 1-21 martie 2008. După cum se precizează în raportul final, „s-a renunţat cu totul la ascultarea/vizionarea emisiunilor care se autoprezintă ca fiind de divertisment“ şi s-au monitorizat numai emisiunile „serioase“. Cu toate acestea, recolta a fost la fel de bogată ca alte dăţi.
De exemplu, cei de la Institutul de Lingvistică au întîlnit în continuare foarte multe cazuri de folosire a pronumelui relativ „care“ fără prepoziţia „pe“, atunci cînd acesta are funcţia de complement direct („Eu vă mai dau o soluţie care ar trebui s-o verific“ – Radu Moraru, B1, 17.03; „Aceste cazuri care noi le tot scoatem“

– Radu Moraru, B1, 19.03; „Prin intermediul miniştrilor care i-am avut în guvernul Tăriceanu“ – Radu Tudor, Antena 3, 11.03; „preţurile care le puneau ei în plus“ – Radu Soviany, Realitatea TV, 6.03; „sînt multe lucruri care presa le ignoră“ – Stelian Tănase, Realitatea TV, 21.03). Sau adverbul „decît“ în contexte afirmative (de tipul „Am decît zece lei.“). Sau conjuncţia „şi“, parazitară după prepoziţia „ca“. Sau topica greşită a adverbului „mai“ („Mai vă menţineţi argumentaţia?“ – moderatoarea emisiunii Fabrica, Realitatea TV, 14.03). Sau o bogată ofertă de pleonasme: „detalii şi multe alte amănunte în cîteva minute“ (PRO TV, 6.03), „A găsit poşeta abandonată, dar însă era goală.“ (Antena 1, 19.03) etc. Sau dezacorduri: „e destul de evidente mişcările partidelor“ (Corina Drăgotescu, Realitatea TV, 10.03). După cum se vede, cei vinovaţi de siluirea limbii sînt chiar formatorii de opinie sau „oamenii de condei“.
Şi mai grav – pentru că, după cum ştim, scripta manent – este că multe dintre textele care apar la televizor par scrise de elevi repetenţi în clasele primare. Citez din raportul Institutului de Lingvistică: „În textele scrise (titrări, crawl-uri) apar în continuare nepermis de multe greşeli de ortografie şi de punctuaţie. Cele mai grave erori de ortografie privesc folosirea cratimei: absenţa – „şi ma lovit“ (Prima, 21.03) – sau introducerea eronată a acesteia – „Lăsa-ţi, domnule, să vadă cum e aici!“ (Antena 1, 11.03); „Lăsa-ţi gura!“ (Antena 1, 11.03); de asemenea, scrierea secvenţei finale i/ii/iii: „copii săi“ (TVR 1, 7.03); „banii noştrii“ (Antena 1, 11.03); „angajaţii noştrii“ (Antena 1, 19.03).“
Prin urmare, în loc să rîdă de „almanahe“ şi de „succesuri“, jurnaliştii noştri ar trebui să mai dea cîte o raită pe la şcoală, să asiste la orele de limba română din clasele mici.

Spiritul critic la televiziune

 de Andrei Plesu    (Adevarul)

 Fără calmul de rigoare, fără o inteligentă răceală de fond, spiritul critic nu e decît o oarecare nevricală de periferie, un mărunt parapon de bodegă.
Bineînţeles că spiritul critic e bun. Am suferit destul, înainte de 1989, cînd dreptul la opinie şi la libera ei exprimare erau amputate. Acum sîntem o ţară democratică, o ţară europeană, care vasăzică o ţară în care discursul critic a devenit posibil şi chiar dezirabil. Într-un anumit sens, am putea spune că el a devenit obligatoriu.
Cine nu are nimic de obiectat, cine nu bombăne, cine nu iese la bătaie e lipsit de simţ civic, de profesionalism gazetăresc şi de toate accesoriile virilităţii. Nu e grav. E o inevitabilă boală de demaraj a mereu tinerei tranziţii locale. Dar răsfoind programele televiziunilor noastre – mai ales cele de comentariu politic – nu poţi să nu te gîndeşti că două-trei reguli de comportare ar fi mai mult decît bine-venite.
Există, totuşi, o etică, ba chiar şi o igienă a spiritului critic, dacă vrem ca el să nu devină o simplă îndeletnicire sportivă sau o manie oarecare.

Tactic vorbind, e, de pildă, recomandabil să nu recurgi la spiritul critic în mod mecanic. Cu alte cuvinte, să nu te transformi într-o maşină de înjurături. Cine nu respectă această regulă riscă să-şi anuleze credibilitatea, să devină previzibil şi plicticos şi, mai rău, să-şi piardă cu totul buna dispoziţie. Nu e rentabil să fii perceput, neîncetat, drept un îmbufnat de profesie.
Mai lasă de la tine. Măcar din cînd în cînd. Fă-te că poţi fi obiectiv. Că ştii să vezi şi calităţi, nu doar defecte. Mai departe: spiritul critic e un foarte util instrument de lucru, un bun exerciţiu intelectual, un bun detector de derapaje politice.
Dar nu trebuie transformat în obligaţie de serviciu. Nu e musai să-ţi începi şi să-ţi sfîrşeşti ziua de lucru cu maxilarele încleştate şi cu urme de sînge pe canini. Rişti să faci icter. În sfîrşit, spiritul critic nu e eficace, în viaţa publică, decît cînd nu e poluat de afecte private.
Practicată de un jurnalist de meserie, dar şi de un politician rasat, critica nu va avea niciodată aspectul unei răfuieli personale. Spectatorul nu trebuie să simtă că, la temelia unei analize critice, se află indispoziţia proprie, o idio­sincrazie inargumentabilă, o reacţie alergică, sau o iritare constantă faţă de cel criticat. Fără calmul de rigoare, fără o inteligentă răceală de fond, spiritul critic nu e decît o oarecare nevricală de periferie, un mărunt parapon de bodegă.
Ar mai fi de adăugat că spiritul critic n-are decît de cîştigat, cînd e însoţit de logică şi de eleganţă. Nu poţi, de pildă, să declari, în aceeaşi frază, că atacul la preşedinte e normal şi chiar recomandabil, dar că atacul la Valerian Stan e o mîrşăvie.
La fel, nu poţi compara trei minute de băşcălie destinsă anti-Bush, practicate de Jay Leno în emisiunea sa, cu orele, zilele şi lunile de pamflet antiprezidenţial practicate de unele emisiuni autohtone, cu un vocabular („imbecilitate", et j’en passe), care lui Jay Leno îi lipseşte.
Admit că, la rîndul lui, însuşi preşedintele român e inapt să-şi domine umorile. Şi el tratează lucrurile, adeseori, dintr-o perspectivă strict personală, incompatibilă cu aceea a şefului de stat. Meserii grele: şi cea de preşedinte, şi cea de gazetar. N-ar fi rău să-şi acorde reciproc circum­stan­ţe atenuante.

 

 Cîinii latră, ursul merge

 

de Cezar PAUL-BĂDESCU     (Dilema)

 De multe ori m-am întrebat care este rostul acestei rubrici. Treaba stă aşa: eu văd nişte lucruri la televizor şi-mi spun părerea despre ele. E o simplă părere de telespectator, deci de outsider, pentru că nu am lucrat niciodată într-o televiziune. Mi s-a întîmplat să fiu întrebat ce cădere am eu să scriu despre producţiile de televiziune, din moment ce nu am ţinut niciodată o cameră de filmat în mînă, nu am petrecut nici un minut la masa de montaj, nu am condus o emisiune în direct. (Robert Turcescu, de exemplu, spunea,

în timpul unei conferinţe la care am participat amîndoi, că numai cei care au lucrat în televiziuni au dreptul să critice o emisiune TV.) Eu nu am nici o problemă din acest punct de vedere. Consider că nu trebuie să ştii să cînţi la vioară ca să-ţi dai seama că interpretul falsează, şi nici să fi muncit pe platourile de fimare, ca să realizezi că un film e prost.
Nu, problema mea e alta: pe cine interesează tot ce scriu eu în această rubrică? Credeţi că cei care lucrează în televiziuni se sinchisesc cumva cînd eu vorbesc despre felul lamentabil în care-şi fac treaba, despre incompetenţa lor sau despre cum îşi bat joc cu bună ştiinţă de publicul telespectator? Să fim serioşi! Nu mai pot ei că un neica-nimeni, un individ pe care nu-l recunoaşte nimeni pe stradă (proba valorii unui om, în concepţia lor) îşi dă cu presupusul într-o revistă de-aia, de-a intelectualilor. (Zicerea „revistă de-aia, de-a intelectualilor“ trebuie însoţită automat de o grimasă de condescendenţă amestecată cu scîrbă.)
Citeam zilele trecute pe blogul lui Cătălin Tolontan un excelent reportaj despre cum se fac jocurile în culisele televiziunilor, plecînd de la cazul concret al vînzării drepturilor de transmisie pentru meciurile de fotbal. Oamenii care decid ce vedem noi la televizor jonglează cu zeci de milioane de euro, iar de cumpărarea drepturilor de la Liga lui Mitică depinde poziţionarea unei televiziuni pe piaţă, stategia ei de dezvoltare şi, în cele din urmă, felul de programe pe care le oferă publicului. Nu bla-bla-uri de tipul „deontologie“, „calitatea produsului de televiziune“, „responsabilitatea faţă de telespectator“ şi altele de genul acesta îi animă pe oamenii din televiziuni, ci mirosul banilor, al enorm de multor bani care le trec prin mînă. Televiziunea nu-i o artă sau apostolat, ci o imensă afacere. Iar în afaceri singura imoralitate este să nu te îmbogăţeşti.
Aşa stînd lucrurile, prostioarele pe care le îndrug eu aici sînt, pentru cei din televiziuni, ca bîzîitul unui ţînţar pentru un elefant. Ar fi ridicol să se sinchisească de aşa ceva!
Cu cronica de televiziune este exact ca în cazul cronicii politice. Comentatorul îşi structurează discursul în funcţie de valori ca „binele public“, „democraţie“, „stat de drept“, „interesul cetăţeanului“, „progresul comunităţii“ etc. (sau cel puţin aşa ar trebui să facă), iar politicienii funcţionează după cu totul şi cu totul alte criterii. Schimbă ceva un cronicar cînd critică un anumit demers politic? Nici vorbă! „Cîinii latră, ursul merge“ – e vorba care se aplică cel mai bine în România, încît aproape că ar trebui pusă ca slogan de ţară.
Revenind, nu mi-am făcut niciodată iluzia că mîzgălelile mele ar putea fi luate în seamă şi că ar putea îmbunătăţi lucrurile. Atunci, pentru cine scriu în această rubrică? Aş zice că pentru telespectatori, pentru cei în rîndul cărora mă aflu. Desigur, şi în cazul acesta s-ar putea considera că fac un lucru inutil: cei care se uită cu plăcere la gunoaiele care li se servesc pe micul ecran şi cărora nu le pasă că cineva le varsă în cap aşa ceva nu au nici un interes să citească textele mele; cei care sînt conştienţi de aceste gunoaie au renunţat de mult la televizor – deci nici pe ei nu-i interesează ce scriu eu. Mai rămîn aceia care sînt ca fumătorii care ştiu că fumatul nu e bun de nimic, dar nu se pot lăsa. Rubrica de faţă vrea să le transmită acestora că nu sînt (chiar) singuri.

Ridicolul publicitar

de Cezar PAUL-BĂDESCU    (Dilema)

 Există reclame la lucruri despre care e destul de jenant să vorbeşti în public. Este vorba, de exemplu, de tampoane intime, de hîrtie igienică, de medicamente împotriva afecţiunilor prostatei, de adeziv pentru placa dentară etc. Unele spoturi reuşesc să ocolească penibilul subiectului promovat, altele îl potenţează.
De exemplu, medicamentele pentru prostată nu au reuşit pînă acum să-i inspire pe publicitari, aşa încît să evite problema delicată a „urinării dese“ sau măcar s-o sugereze într-un mod decent. În unele cazuri, rezolvarea pe care au găsit-o creativii augmentează ridicolul – aşa cum se întîmplă cu spotul în care nişte bărbaţi, la cărţi, nu au altceva de discutat decît că unul din partenerii de joc se duce des la toaletă; dar se vede că cine rîde la urmă rîde mai bine, pentru că omul cu urinări dese se întoarce triumfător de la budă şi spune că asul e la el. Unde dai şi unde crapă!
În alte cazuri, publicitatea a găsit soluţii rezonabile pentru abordarea subiectelor delicate. Este situaţia reclamelor la tampoane intime care, cu rare excepţii, sînt decente şi ocolesc cu abilitate orice sursă de penibil. Unele au renunţat chiar la demonstraţia-clişeu cu lichidul albastru – aşa cum se întîmplă în spotul dedicat tampoanelor Discreet, unde vedem de la început pînă la sfîrşit o fată care dansează în chiloţi. Este plină de energie, iar dinamismul întregii scene nu te lasă să te gîndeşti la lucruri jenante.
La fel se întîmplă şi cu publicitatea la hîrtie igienică: de pildă, spoturile care fac reclamă la hîrtia Zewa sînt un exemplu de cum poţi promova în mod simpatic un produs care trimite la lucruri mai puţin simpatice. Clipul cu moliciunea şi delicateţea hîrtiei igienice care atrag pisica să-şi facă culcuş pe ea este admirabil în acest sens.
Dacă unele produse sînt obligate, prin natura lor, să facă trimitere la lucruri neplăcute (şi rezolvă această problemă mai mult sau mai puţin inspirat), altele caută cu lumînarea penibilul.
Este cazul unor produse alimentare care au ales să se promoveze şi ca medicamente – sau în primul rînd ca medicamente. După cum se ştie, aceasta e o manevră de marketing la modă în zilele noastre, manevră care a adus foarte multe cîştiguri celor care au adoptat-o. E ceva similar cu ideea de a pune granule albastre sau verzi în detergent – în realitate, respectivele granule nu au nimic diferit de restul prafului alb, doar că sînt colorate altfel. În schimb, se induce ideea că ar fi vorba de nişte granule „miraculoase“, „inteligente“ sau „cu substanţă activă“.
Cam la fel se întîmplă şi în cazul iaurturilor, care ne sînt vîndute nu ca aliment, ci ca medicament. De fapt, proprietăţile invocate – uşurarea digestiei sau protejarea florei intestinale – sînt specifice tuturor iaurturilor. Bifidus essenis se regăseşte în multe iaurturi. Iată însă că Activia a ales să fie promovat în exclusivitate ca medicament.

În fine, după gafa cu sloganul de început „Activ în interior, se vede la exterior“ (pentru care s-au făcut destule ironii), cei de la Danone şi publicitarii lor au mai dres busuiocul: „Activ în interior şi te simţi bine“. Şi, o vreme, au făcut eforturi să evite ridicolul – în fine, e un fel de-a spune, pentru că personajele acelea (întotdeauna femei – de parcă numai femeile ar avea astfel de probleme) care mărturisesc public că sînt balonate nu pot să fie altfel decît ridicole. Acum ni se spune că respectivele au „probleme de tranzit intestinal lent“. Ori au probleme de tranzit intestinal, ori au tranzitul intestinal lent – dar logica nu e punctul forte al celor care au făcut această campanie. În plus, fetele care au „probleme de tranzit intestinal lent“ iniţiază mai nou o dezbatere cu mama lor. Pe cînd un congres al fetelor balonate?
Ridicolul din publicitate se pare că are valoare constantă: dacă scade într-o parte, trebuie să crească neapărat altundeva.

Cacealmaua politicienilor la TV, în cifre

 

de Cezar PAUL-BĂDESCU     (Dilema)

 CNA a dat publicităţii un „raport de monitorizare a pluralismului politic din audiovizual“ pentru luna februarie şi din acesta reiese că politicianul cu cele mai multe prezenţe la emisiunile de dezbatere de pe televiziunile noastre este pesedistul Cristian Diaconescu, cu 21 de prezenţe. Asta înseamnă că a fost la televizor aproape în fiecare zi. În fine, Cristian Diaconescu este vocea cea mai civilizată şi mai credibilă din PSD şi să zicem că aceasta ar fi cauza frecvenţei lui pe micile ecrane, dar, chiar şi aşa – nu e totuşi cam mult? Cristian Diaconescu este urmat de Marian Oprea (PNG) cu 17 apariţii şi de Lucian Bolcaş (PRM) şi Petre Roman (FD), pe acelaşi loc, cu cîte 15 apariţii. Marian Oprea a fost invitat numai la emisiunea Miezul problemei de pe Naţional TV, în timp ce Petre Roman a mers de cîte trei ori la OTV, respectiv B1 TV, şi de 9 ori la Realitatea TV.
Marian Oprea, adjunctul lui Becali la conducerea PNG, a reprezentat o fixaţie a lui Mădălin Ionescu.

 În privinţa lui Bolcaş, s-ar putea găsi iarăşi explicaţii pentru frecvenţa cu care e văzut la televizor: România Mare e un partid cu un procent însemnat şi producătorii preferă să-l invite pe el, decît pe C. V. Tudor. Dar cu acelaşi număr de prezenţe pe micile ecrane este şi Petre Roman. El ce segment de electorat reprezintă, ca să fie atît de curtat de emisiunile de dezbateri? Dacă la OTV să zicem că a fost invitat să mai povestească despre amorul lui pentru artiste – la 6 vine presa de la B1 şi, pe de altă parte, la Sută la sută, Realitatea zilei şi Ediţie specială de la Realitatea TV ce a căutat? Sau noi credem că el e chemat să ne împărtăşească din vasta lui experienţă, dar omul doar şi-a început campania electorală ceva mai devreme? În topul realizat de CNA urmează, cu 14 apariţii, mai mulţi politicieni: Sergiu Andon (PC), Adrian Năstase (PSD), Şerban Nicolae (PSD), Adrian Păunescu (PSD) şi Mădălin Voicu (PSD).
Credeţi că numărul mare de apariţii le-a însumat Sergiu Andon la televiziunile patronului său, Dan Voiculescu? Greşit. De cele mai multe ori a apărut la Realitatea TV – de 10 ori. Tot de cele mai multe ori au apărut şi ceilalţi la postul lui Sorin Ovidiu Vântu.
După cum se vede, structura superioară a acestui clasament este dominată de PSD. Acesta e, într-adevăr, unul dintre cele mai importante partide de pe scena politică, dar nu e singurul. PD-L, partidul cu cele mai multe procente la ora actuală, se regăseşte, ocazional, doar în a doua jumătate a clasamentului. Primul pe listă dintre reprezentanţii acestei formaţiuni politice este Cezar Preda, cu 13 apariţii, flancat de pesediştii Victor Ponta (13 apariţii) şi Titus Corlăţean (12 apariţii). PNL-ul vine de-abia după aceea, reprezentat de Norica Nicolai (12 apariţii) – dar prezenţa ei la emisiunile TV din această perioadă se datorează contextului (discuţiile din jurul numirii la cîrma Ministerului Justiţiei).

Imediat sub Norica Nicolai se află foştii şi actualii reprezentanţi ai PIN-ului: Cozmin Guşă (11 apariţii), Lavinia Şandru (10 apariţii) şi Aurelian Pavelescu (10 apariţii). Acum, Aurelian Pavelescu reprezintă un partid încă şi mai fantomatic – PNŢ-CD. Explicaţia prezenţei acestora în emisiunile TV este simplă: nu reprezentativitatea partidelor lor îi face pe producătorii de televiziune să-i invite, ci faptul că, de fiecare dată cînd vin într-o emisiune, se lasă cu „dezvăluiri“ – şi, de fapt, cu scandal. Iar scandalul, nu-i aşa?, e generator de audienţă.
Faptul că politicienii ne servesc o cacealma pe micile ecrane e în ordinea lucrurilor – doar asta le e „meseria“. Partea proastă e că, la această cacealma, pun umărul voiniceşte şi televiziunile. Care, teoretic, ar trebui să fie de partea noastră...

 
 Cu laptopul pe maidan

 

de Andrei Plesu     (Adevarul)

 Spectacolul analizelor de politică externă livrat de dl Valentin Stan la emisiunile dlui Gâdea merită un premiu special pentru entertainment. Asistăm, de fapt, la o mică tragedie naţională, dar o tragedie drapată în hohote de rîs: rîde şi telespectatorul, rîde şi dl Gâdea, şi dumneata, şi eu, dar mai ales rîde dl. Valentin Stan, unul dintre cei mai fericiţi inşi din cîţi ştiu.
Portretul lui e simplu: la antipodul lui Socrate, dl Stan, ştie că ştie: n-are dubii, n-are lacune, n-are ezitări. E informat, „se prinde" repede, umblă la dedesubturi sibilinice. Memorie nu trebuie să aibă. Are laptop. Dar pînă la urmă nu contează ce şi cît ştie. Fabulos e stilul, vocabularul, mizanplasu’. Dl Stan vorbeşte cam aşa: „Domnu’ Gâdea, băieţii de la Washington negociază cu rusul fără să ne spuie, iar noi suntem fraierii tîrgului. Da’ nici ruşii nu-s proşti. Fac mişto de Condy Rice cît cuprinde.
Nu e prima dată cînd americanii şi-o iau în freză de la ruşi. Dnu’ Gâdea, mă urmăriţi? Fiţi atent aici! Aţi văzut ce zic americanii de turci şi de Marea Neagră? N-aţi văzut! Păi să vă spun eu: zic pe dos decît ambasadorul nostru la Washington. Ăla nu-nţelege nimic. Îl îngînă pe Cioroianu. De ce? Fiindcă toţi sunt proşti. Proşti făcuţi grămadă! Mai avem unu’ pe-aici, un băiat, Băsescu, care în ultima clipă a schimbat macazul, l-o fi învăţat careva: bă, las-o mai moale, că altfel ai terminat-o cu băieţii. Păi cine conduce lumea dnu’ Gâdea? Aud? (Dl. Gâdea, luat repede, se bîlbîie, încearcă o glumiţă şi zice „Bush?"). Nu tăticu’. Putin! Ce zice el? Să le tragem cu turcii în mufă la români!
Pe americani, chestia asta îi lasă rece. Problema lor e că nu mai au levier la ruşi. Că altfel ştii cum le-ar cînta? (Dl Stan cîntă: Good bye, my love, good bye...), după care imită valurile mării şi se strîmbă de rîs. Dar hai să vedem ce zice viceconsilierul pentru apărare al lui Bush. Dnu’ Gâdea, eşti cu mine? (decalc după engleza trans-atlantică a dlui Stan: Are you with me?). Ia ascultaţi! (Urmează un zgomot de laptop. Dl Stan ascultă euforic ceva ce noi nu auzim. Rîde. Comentează: „Poftim? Cum? Ce-a zis?" adică: „Nu-i aşa că nu vă vine să credeţi, bă, boilor?!").

După această avalanşă retorică, în care tehnologia de vîrf colaborează cu şmecheria de birt şi cu o volubilitate de şpiţer nevrotic, e musai să-ţi pui cîteva întrebări:
1. Cum reuşeşte dl Cristoiu să rămînă atît de serios şi deferent cînd monologhează dl Stan?
2. Cum de nu-şi dă seama dl Gâdea că, ales de dl Stan pe post de mînă moartă („Alo! Dnu’ Gâdea, mă urmăreşti?"), nu-i rămîne decît să facă figură de tăntălău?
3. Cum de nu-şi dă seama dl Stan că, vorbind aşa cum vorbeşte, ratează doi iepuri deodată? Pe cei care vorbesc ca el îi doare în cot de politica externă. Iar cei care se ocupă de politica externă nu vorbesc niciodată ca el şi nu-l pot urmări decît înmărmuriţi. Dl Valentin Stan face parte din categoria (destul de răspîndită) a acelora care nu se pot convinge de inteligenţa proprie decît tratîndu-i pe toţi ceilalţi drept imbecili. Va sfîrşi perorînd ghiduş, scuturat de orgasmul propriei competenţe, dinaintea unei mulţimi de umbre, cărora să le poată spună, din cînd în cînd: „Bă, prostănacilor, are you with me?"

 Politică pasională

 

de Cezar PAUL-BĂDESCU     (Dilema)

 Nimic nu anunţa că în ediţia aceea a emisiunii Fabrica de la Realitatea TV urma să se întîmple ceea ce a urmat. În după-amiaza aceea însorită de sîmbătă, se adunaseră în studio, la invitaţia moderatoarei Cristina Şincai, Valeriu Stoica, Ion M. Ioniţă, Iosif Boda şi Cătălin Avramescu.
Emisiunea a început calm şi banal, şi aşa părea că se va şi sfîrşi – ca mai toate emisiunile de la Realitatea, în care invitaţii trag o porţie de vorbărie în faţa telespectatorilor, pentru a se duce apoi liniştiţi acasă, să-şi vadă de ale lor. Asta, pînă cînd vorba a ajuns la Cătălin Avramescu – acum, în calitate de consilier prezidenţial. Moderatoarea îi pune întrebarea: „Joacă sau nu un joc periculos şeful statului?“ (era, într-adevăr, o după-amiază însorită de sîmbătă, dar departe de a fi liniştită, pentru că ne aflam la o zi după atacul lui Traian Băsescu la adresa presei). Nici nu termină bine Cristina Şincai întrebarea, că Avramescu se dezlănţuie într-un circ care a ocupat mai mult de jumătate din emisiune.
În primul rînd, cum de şi-au permis cei de la Realitatea TV să titreze pe burtieră „Băsescu atacă din nou“? E indecent să te referi aşa la preşedintele ţării – ne spune Cătălin Avramescu. (Oare ce e atît de indecent în această formulare – în afară că e vorba de un clişeu de presă destul de jalnic?) 

Apoi, omul îşi exprimă vehement indignarea că nu a fost anunţat că în studio va mai fi şi Iosif Boda: „Tot respectul pentru domnul Boda, dar eu nu accept să apar cu persoane al căror nivel de onorabilitate este zero“. Apoi, de ce i s-a spus la telefon că tema emisiunii va fi votul uninominal, şi se discută despre cu totul altceva? „Asta faceţi dumneavoastră: puneţi titluri bulevardiere şi nu vă ţineţi de cuvînt“, acuză consilierul prezidenţial. Aceasta este de altfel o practică obişnuită la Realitatea TV – mai spune Avramescu – şi de aceea, de exemplu, el nu mai acceptă să mai apară în emisiunea lui Răzvan Dumitrescu. Oamenii se inflamează, Cristina Şincai, calmă la început, îşi pierde şi ea cumpătul, se schimbă replici de genul „minţiţi!“, moderatoarea îl invită pe Avramescu să părăsească platoul dacă nu-i convine, el ameninţă de mai multe ori că pleacă din emisiune, dar rămîne pînă la sfîrşit. (Important era să-şi facă numărul...)
Show-ul nu se termină aici. După un moment publicitar, cei de la Realitatea îl sună pe Răzvan Dumitrescu. Acesta spune că emisiunea lui reflectă configuraţia politică a Parlamentului: „Invit toate partidele reprezentate în acest Parlament. Nu în trecutul Parlament, nici în cel viitor“. Este momentul în care Cătălin Avramescu îi pune întrebarea încuietoare: „Pe Pavelescu, de exemplu, care apare tot timpul în emisiune la dumneavoastră, pe-ăsta de la ce partid l-aţi luat?“. Răzvan Dumitrescu nu are răspuns, dar contraatacă: „Dar în ce ţară aţi mai văzut ca un consilier prezidenţial să dea lecţii despre cum trebuie făcute emisiunile de la televizor?“.
În fine, schimbul de înţepături şi bălăcăreala au continuat – şi nu cred că e cazul să reproduc tot. Consider că este de ajuns această mostră. Ce vreau eu să arăt este că, din păcate, discursul public s-a coborît foarte mult. Pe anumite porţiuni, putem spune că fiecare avea dreptate: nu e o crimă de lez-majestate să titrezi „Băsescu atacă din nou“, aşa cum e cel puţin curios că un personaj ca Pavelescu e nelipsit pe micile noastre ecrane. (De fapt, nu e curios deloc: ca în cazul lui Păunescu, cei de la Realitatea TV consideră că Pavelescu face audienţă, pentru că de fiecare dată cînd vine el e rost de scandal.)
Aveau dreptate, dar faptul că, susţinîndu-şi opiniile, puţin a lipsit ca oamenii să nu se păruiască mi se pare semnificativ pentru degradarea la care a ajuns discursul public la noi.
În plus, trebuie să recunosc că nu mă aşteptam din partea unui intelectual fin cum e Cătălin Avramescu la aşa ceva. Dar se pare că, atunci cînd se amorezează de Băsescu, intelectualii noştri îşi pierd cu totul uzul raţiunii. Şi încep să-l imite.

 
Pe marginea audienţelor

 

de Cezar PAUL-BĂDESCU

 Publicarea audienţelor TV pe luna februarie a relevat un peisaj televizual puţin modificat faţă de cel cu care ne obişnuiserăm. Conform măsurătorilor GfK România, TVR 1 a scăzut drastic în mediul urban, iar Acasă TV a crescut, depăşind cu mult postul public. Mai exact, Acasă TV a avut în februarie 209.000 de telespectatori pe minut (179.000 în ianuarie), iar TVR 1 – 112.000 (126.000 în ianuarie).
În februarie anul trecut, postul dedicat telenovelelor stătea destul de prost: 131.000 de telespectatori pe minut. Ce s-a întîmplat între timp? Între timp, a apărut telenovela românească Inimă de ţigan, un succes de audienţă, care bate de departe serialul Clanu’ Sprînceană de pe Antena 1.
Ambele seriale merg pe reţeta „viaţă de ţigan“ – o reţetă, iată, de succes la români –, numai că producţia de pe Acasă TV este mult mai bine făcută, are mai multe ingrediente de telenovelă (amoruri interzise, copii din flori, amante etc.) şi, nu în ultimul rînd, o garnitură de mari actori (Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Florina Cercel, Gheorghe Visu, Florin Zamfirescu şi alţii). Pe Dinică sau pe Marin Moraru poţi să-i vezi jucînd orice prostie, că tot sînt fascinanţi. Ca să nu mai vorbim de cît de bine a intrat Gheorghe Visu în pielea personajului său!... Pînă la urmă, nu mai contează că protagoniştii tineri şi arătoşi joacă penibil (Andreea Pătraşcu, „frumoasa“ telenovelei, este o adevărată catastrofă în ale actoriei), cînd ai nişte actori de talia celor enumeraţi. Aşa stînd lucrurile, Acasă TV aproape că a ajuns televiziunea clasată pe locul 2 în topul audienţelor pe luna februarie – Antena 1, care a avut 229.000 de telespectatori pe minut (deci la o diferenţă de 20.000).
In timp ce Acasă TV îşi savurează succesul, TVR 1 se scufundă din ce în ce mai mult. În luna februarie, postul public a ajuns pe poziţia 4-5, pe acelaşi loc cu Realitatea TV – 112.000 de telespectatori pe minut, în mediul urban. În ianuarie, postul lui Vîntu a avut 129.000, iar TVR1 – 126.000.
Cauzele scăderii audienţelor postului public sînt multiple, dar toate se reduc pînă la urmă la lipsa unei strategii şi la haosul care domneşte sub conducerea lui Alexandru Sassu. Din punctul de vedere al programelor (şi nu numai), TVR e în derivă, iar coerenţa îi lipseşte cu totul. În plus, le-a zburat din ogradă şi găina cu ouă de aur – emisiunea Surprize, surprize, cu a sa Zînă. 

În schimb, Sassu vrea să-l aducă pe şest, fără concurs, pe jurnalistul care a făcut milioane bune din afacerile cu Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Bogdan Chirieac. Poate că Alexandru Sassu s-a gîndit că fostul jurnalist de la Gândul va avea acelaşi succes de audienţă ca succesul pe care l-a avut în afacerile cu Serviciile secrete...
În fine, s-ar putea spune că la un post public nu interesează audienţa. Menirea principală a unui post public nu e divertismentul (de asta se ocupă canalele comerciale), ci informarea şi educarea publicului. Din păcate, tocmai la capitolul „educare“ stă cel mai prost TVR 1. Lui Alexandru Sassu se pare că-i vine să scoată mitraliera cînd aude de cultură. În toamnă, a desfiinţat cîteva emisiuni culturale, acum le-a scos din grilă şi pe cele care mai rămăseseră (inclusiv emisiunea Nocturne, prezentată de Marina Constantinescu).
Unul dintre argumentele invocate pentru această mişcare este că avem un canal dedicat în exclusivitate culturii – TVR Cultural. Nu este totuşi aşa. TVR Cultural nu ajunge în orice cătun, ca TVR 1, şi nici nu are audienţa principalului post public. Culturalul e un canal de nişă, care se adresează unui public avizat, pe cînd, pe TVR 1, cultura ar fi putut intra şi în casele celor mai puţin interesaţi de ea.
După ceea ce oferă, ne este clar că TVR stă cu privirile aţintite la televiziunile comerciale generaliste, cu precădere la PRO TV şi Antena 1, şi mimează ce vede acolo. Mimează prost, însă – şi iată că şi-au dat seama de asta şi telespectatorii. Cînd oare îşi vor da seama şi cei aflaţi la conducerea postului public?

Imaginea ţărişoarei

 

de Cezar PAUL-BĂDESCU      (Dilema)

 „Străinii dau despre noi numai reportaje cu ţigani, copii ai străzii şi case de copii!“ – ne plîngem noi ori de cîte ori avem ocazia. Ne simţim nedreptăţiţi, victime ale unei conspiraţii mondiale, umiliţi de mai-marii acestei lumi – prin uneltele lor, jurnaliştii. Noi avem o ţară ca o floare şi sîntem nişte oameni buni şi ospitalieri, iar ei uite cum ne fac de rîs în faţa unei întregi lumi! În paranteză fie spus, şi cei din televiziunile noastre fac cam acelaşi lucru cînd caută senzaţionalul cu orice preţ. Şi asta se întîmplă la ei acasă. Dacă, de exemplu, ar merge în Albania pentru un reportaj, tot numai despre mizerie şi orori ar şti să vorbească – iar albanezii s-ar simţi desigur nedreptăţiţi, pentru că, nu-i aşa?, au şi ei o ţară frumoasă şi cu oameni deosebiţi. Iată însă că a venit în scumpa noastră patrie şi un realizator de emisiuni TV neinteresat de copiii străzii. Îl cheamă Anthony Bourdain, face emisiunea No Reservations la Discovery Travel, iar săptămîna trecută am putut vedea o ediţie a acestei emisiuni dedicată României.

Bourdain este un tip care cu greu se extaziază în faţa lucrurilor pe care le vede pe unde umblă şi e apreciat de telespectatori tocmai pentru stilul lui neconvenţional, ironic şi mefient. Numai că ceea ce ne distrează şi ne face să ne simţim bine (pe ideea caprei vecinului) cînd sînt luaţi în vizor alţii ne revoltă cînd este vorba de noi înşine. Cum adică nu cade pe spate cînd vede ce ţară frumoasă avem şi ce oameni primitori sîntem?
Sîntem atît de primitori, încît nu ştim cum să-i tapăm mai bine de bani pe străinii care ne vizitează. La un moment dat, Anthony Bourdain şi echipa lui ajung la Curtea Veche şi vor să filmeze ruinele. Intră pe poartă, dar, după ce fac cîţiva paşi, ies ca din pămînt portarii stabilimentului şi le spun că nu au voie să filmeze fără autorizaţie. Ruinele de la Curtea Veche sînt, de bună seamă, obiectiv naţional, dacă nu chiar militar... După cîteva schimburi de replici, lucrurile se lămuresc: pot filma şi fără autorizaţie, dacă le plătesc cinstit portarilor pentru asta. O nimica toată – cam la zece euro pe metru pătrat. Cu reducere, pentru că sînt băieţi drăguţi.
Păi, nu ar fi fost mai ieftin şi simplu să filmeze niscai copii ai străzii? Cu toate acestea, Anthony Bourdain nu se lasă descurajat. Nu mai filmează la Curtea Veche (ştim cu toţii că nu ar fi avut mare lucru de văzut acolo), dar merge în Piaţa Revoluţiei (unde un român îi spune cum a fost treaba cu balconul CC-ului şi cu Ceauşescu), mănîncă la Jariştea (unde nu e deloc impresionat de atmosfera de operetă de-acolo) sau ia nişte mititei „la botul calului“, de la un individ care avea un grătar la marginea drumului (şi îi plac). Apoi pleacă prin ţară, vizitează Castelul Bran (despre care află că nu a aparţinut lui Vlad Dracul, ci că domnitorul a fost încarcerat acolo doar două săptămîni), participă la o petrecere de Halloween în Bran, special făcută pentru străini (şi nu este impresionat nici de aceasta), mănîncă ciorbă de burtă la o crîşmă ordinară, de tablă, din Sighet (şi nu strîmbă deloc din nas), închiriază o Dacie 1310 să vadă cum se circulă cu maşina naţională a românilor (iar maşina îl lasă-n drum), vizitează „Cimitirul vesel“ de la Săpînţa şi participă, tot în Maramureş, la tăierea porcului, într-o gospodărie, şi la masa de după.
După cum spune numele emisiunii, călătoria se face fără rezervări, fără mari pretenţii, iar Anthony Bourdain îşi propune să intre în contact cu viaţa obişnuită, de la „nivelul solului“. Aşa stînd lucrurile, mi se pare că reportajul a surprins o Românie cam aşa cum este ea. În fine, aşa cum i se dezvăluie unui străin curios, lipsit de snobisme şi dotat cu simţul umorului. Desigur, după difuzarea emisiunii, forumurile şi blogurile româneşti s-au umplut de indignare, ba chiar şi blogul lui Anthony Bourdain a fost năpădit de comentariile românilor revoltaţi. Ca de obicei, sîntem mult mai preocupaţi de imaginea României în exterior, decît de cum merg de fapt lucrurile în ţara aceasta.

Senzaţional! – alegeri în organizaţia de tineret

 

de Cezar PAUL-BĂDESCU     (Dilema)

 Mare agitaţiune mare! Se alege secretarul general al organizaţiei de tineret a unui partid. Televiziunile sînt în fierbere şi dedică un spaţiu generos evenimentului: dezbateri, materiale la ştiri care să anunţe cu cîteva zile înainte ce urmează să se întîmple, iar apoi, în ziua cea mare, transmisiuni în direct de la locul faptei, cu studiouri mobile dotate cu analiştii de rigoare, care să comenteze pas cu pas şi la cald. Şi, desigur, ample materiale la ştiri. Dacă nu ai şti despre ce e vorba, ai rămîne cu impresia că ai de-a face cu cel puţin un summit internaţional.
De obicei, un astfel de lucru nu stîrneşte interesul televiziunilor. E vorba de nişte alegeri într-un partid, pentru o poziţie destul de puţin importantă. Nu şi dacă personajul principal este fiica preşedintelui – mezina, Elena Băsescu. Cea mare, Ioana, n-a ajuns să fie aleasă în partid, dar, la vremea respectivă, televiziunile au dat la ştiri marele eveniment, cînd s-a dus să-şi ia în primire postul de notar în nu ştiu ce comună. Au parte toţi notarii de o asemenea mediatizare la începutul carierei? Nu. Dar nu aşa se pune problema. Ioana Băsescu nu este un notar de rînd, aşa cum nici Elena nu e un simplu membru al organizaţiei de tineret, ales într-o funcţie de conducere. Ele sînt fiicele întîiului om în stat! Prin urmare, e o ştire şi cînd se duc la discotecă sau cînd îşi schimbă coafura, d-apăi cînd se dovedesc a fi fete serioase, cu drag de muncă!
Aşa stînd lucrurile, duminica trecută am urmărit cu sufletul la gură cum a fost aleasă fata cea mică. Am urmărit pregătirile pentru marele moment, i-am ascultat discursul (în care tînăra oratoare făcea pauze lungi la fiecare sfîrşit de frază, aşteptînd să fie aplaudată), am văzut cum a fost sancţionat contracandidatul ei, Bogdan Boza, cu o mulţime de cartonaşe roşii ridicate de public, pentru ca în final să aflăm că a fost aleasă cu „377 de voturi pentru şi doar 6 împotrivă“. Apoi, desigur, declaraţii post-festum. În pauze, pe tot parcursul marelui eveniment, îi ascultam pe analişti cum despicau firul în patru: cum a fost discursul tinerei de 25 de ani? Ce şanse are să fie aleasă? Oare ce viitor politic va avea fiica preşedintelui?
Înainte, toată povestea fusese pregătită şi cu un scandal provocat de contracandidatul Bogdan Boza, care povestise pe Antena 3 (desigur), la talk-show-ul lui Gâdea, cum Băsescu vrea să-şi instaureze dinastia în PD-L. Scandalos!

Pe scurt, alegerea Elenei Băsescu a fost cel mai mediatizat eveniment de duminica trecută. În faţa lui, au pălit şi pregătirile pentru ceremonia Oscarului din noaptea respectivă, şi acuzaţia că totuşi România ar fi acoperit transporturi de prizonieri din Irak, chiar şi turneul tatălui Traian Băsescu în judeţul Covasna şi declaraţiile lui despre autonomia regională. Alegerea fiicei a fost toată ziua pe primul loc în emisiunile de ştiri de la Realitatea TV şi Antena 3.
Ca de obicei, televiziunile noastre confundă interesul public cu interesele lor, de presă tabloidă (asta chiar cînd se recomandă ca televiziuni serioase, purtătoare pe plaiurile noastre ale spiritului CNN). Ei bine, nu: în realitate, fiicele preşedintelui nu sînt nişte personaje de prim rang doar pentru că tăticul lor e primul om în stat. Ar fi relevante pentru interesul public doar dacă ar face ceva notabil pentru comunitate. Deocamdată, Elena Băsescu s-a evidenţiat doar ca purtătoare de haine la defilările de modă, prietenă a fiului lui Hrebenciuc şi chip atrăgător în revistele glossy sau pe sticlă.
Pînă cînd îşi vor dovedi realele calităţi şi acestea vor fi şi puse în folosul Cetăţii, fiicele lui Traian Băsescu sînt doar un capitol din viaţa privată a preşedintelui. Numai că televiziunile noastre nu ştiu să facă diferenţa dintre public şi privat. Sau ştiu foarte bine să facă diferenţa, dar doar pentru a scoate în spaţiul public tot ce este privat.

Rapsodia promiscuă

 

de Radu Paraschivescu     (Ev.Z.)

N-are sens să mă întreb de ce mizează televiziunile comerciale pe sordid. Câtă vreme există alibiul ratingului, orice manevră pare îngăduită. Meticulos în ceea ce priveşte detaliile, dar indiferent în faţa scârboşeniilor majore, CNA-ul schiţează gesturi punitive mai degrabă când e vorba de abateri procedurale decât în cazurile de viciere a atmosferei. Cine depăşeşte cu trei secunde perioada alocată calupurilor publicitare e bun de plată. În schimb, cine difuzează toxine televizate doarme ca un prunc.
Fără să aibă un dirijor anume, rapsodia promiscuă răzbate în fiecare săptămână din cutia televizorului. Şi chiar se pare că ne-am obişnuit cu ea. A fost ceva mai greu la început, dar acum lucrurile s-au simplificat. Ai o idee proastă pentru o emisiune aşijderea? Nicio problemă, se rezolvă. Preferabil la ore cu audienţă bună. Vrei să preiei formatul unei aiureli greţoase şi să-l adaptezi arealului carpatin? S-a marcat. Prima TV, Antena 1 şi Kanal D aşteaptă semnul şi sunt gata de acţiune.

Am încercat să văd care e punctul de atracţie al acestor emisiuni şi am urmărit câteva fragmente din fiecare. M-am oprit mai întâi asupra „Testului de fidelitate“ condus de Ionuţ Adăscăliţei pe Antena 1. M-am uitat atent şi am încheiat vizionarea dându-mi seama că am de făcut o singură observaţie: actorii folosiţi aici joacă execrabil în toate scenele, cu excepţia momentelor când trebuie să urle, să scuipe, să înjure şi să dea cu pumnul. Scena seducţiei, de pildă, e un fiasco dureros (tânăra care joacă rolul Ispitei are, în general, talentul actoricesc al unei scrumbii evadate din congelator şi refugiate într-un galoş).
Dialogurile sentimentale sunt de o artificialitate paralizantă. Replicile par ieşite dintr-un automat de cafea sau dintr-un bancomat. Don Juan-ul care urmează să fie prins cu mâţa-n sac arată apăsat de corvoada rolului atribuit. Se vede de la o poştă că ar prefera să bată cuie într-un fiord sau să graveze răvaşe pe boabe de orez decât s-o curteze pe ispititoarea de serviciu.
Totul se schimbă radical când e nevoie de cuvinte tari şi gesturi de autobază. Atunci talentul ţâşneşte la temperatura magmei şi se revarsă asupra platoului. Rapsodia promiscuă se îndreaptă spre punctul culminant. Trioul de protagonişti (craiul în căutare de ceva nou, Ispita decoltată/minijupată şi prietena oficială sau soţia cu unghiile ascuţite pentru actul de chirurgie pedagogică soldat cu desprinderea de retină a rivalei) explodează zgomotos.
Pumni, şpiţuri în coaste, ziceri de mamă şi dumnezei, ameninţări cu dezmembrarea, jeturi salivare îndreptate cu o admirabilă precizie spre faciesul preopinentului - toate acestea colorează deznodământul de trei minute în care realizatorul Adăscăliţei, flancat de două căşti albastre, îi dăscăleşte solemn pe adulterini. Osituaţie asemănătoare se produce la „Trădaţi în dragoste“, pe Prima TV, unde Ernest, fostul acrobat sexual din casa Big Brother, agită acum flamura indignării moralizatoare. Şi aici accentul cade tot pe latura promiscuă.
De la penumbra filajului până la replicile de final, totul pare decupat din antologia mocirlei. Sigur, emisiunea e replica neaoşă a lui „Cheaters“, dar asta nu justifică nici preocuparea pentru detaliul fetid, nici voluptatea privitului pe gaura cheii. Acelaşi post, Prima TV, ridică ştacheta promiscuităţii la o înălţime greu de atins prin emisiunea „Curat murdar“, în care două doamne cutreieră prin diverse case îngropate într-o mizerie crâncenă şi observă detalii de care un om sănătos s-ar lipsi cu dragă inimă: aici un batalion de gândaci care ies de sub frigider, dincoace o pereche de pantofi care stau pe punga în care se ţine pâinea, aici o chiuvetă înfundată de părul unei feline costelive, dincoace nişte borcane de o culoare incertă, în care zace un sos asemănător apei de zăcământ.
În aceste condiţii de concurenţă crâncenă, Kanal D iese pe piaţa promiscuităţii cu „Noră pentru mama“ şi cu „Ăştia-s socrii“. Cam puţin, totuşi. Eminenţele (foarte) cenuşii ale postului ar putea concepe şi alte emisiuni cu profil familial: „Şi era una la cumnaţi“, „Cuscru fără lustru“, „Păi se poate, băi nepoate?“, „Verişoara vine vara“, „Unchiul şi junghiul“ sau „Mătuşa pedofil�