Revistă - Forum a Românilor Americani

 Arhiva
2007  Nr. 178; Nr.179   Nr.180 Nr. 181 Nr.182 Nr.183; Nr.184 Nr.185; Nr.187; Nr.188; Nr.189; Nr.190;  Nr.191; Nr.192; Nr.193; Nr.194; Nr.195; Nr.196; Nr.197; Nr.198; Nr.199; Nr.200; Nr.201; Nr.202;

2008: Ianuarie-Martie

Liviu CANGEOPOLLiviu Cangeopol

ECHILIBRUL STABIL AL CĂDERII de Liviu Cangeopol

            E destul de jenant să ai un preşedinte care agravează ipocrizia naţională decorând orice mort mai celebru care-i iese în bătaia telecomenzii. Recent, deşi sunt sigur că Traian Băsescu nu a citit un singur rând scris de Alexandr Soljeniţîn iar dacă o fi auzit despre rolul jucat de dispărut în radiografia politică a secolului trecut aceasta s-a întâmplat la frizer, omul de la Cotroceni a decis că o omagiere postumă nu are cum să strice în an electoral. Aşa că, hodoronc-tronc, ilustrul defunct s-a văzut miruit cu Ordinul Naţional “Steaua României”, în grad de Mare Cruce, “pentru curajul şi demnitatea de care a dat dovadă, remarcându-se ca una dintre cele mai mari conştiinţe ale Rusiei secolului XX, şi pentru contribuţia avută la îmbogăţirea patrimoniului literaturii universale”.

            Într-o ţară măcar aproximativ normală, gestul ar oglindi respectul firesc depus la poalele unui vârf al demnităţii mondiale. Din nefericire, în ciuda zvonacilor plătiţi cu propoziţia, România nu se află nici pe departe în această postură. Să vedem mai la vale cât le pasă românilor de la cârmă despre valorile lor istorice. Printre cele mai populare figuri date de neam lui însuşi, Nicolae Ceauşescu se plasează constant pe un loc fruntaş în clasamentele nostalgiei masochiste. În Decembrie 1989, câţiva români dirijaţi de KGB l-au făcut pe Cârmaci una cu pământul, l-au suit în coşciug şi l-au transportat clandestin la Cimitirul Ghencea. Destinaţia înhumării a fost aşa de bine tăinuită, încât nici azi nu se ştie cărui ateu a aprins bătrânetul pios mii de lumânări. Fiul dictatorilor, Valentin Ceauşescu, încearcă de ani de zile să afle locul în care sunt îngropaţi părinţii săi, a fost nevoit să apeleze la justişie, unde a  obţinut câştig de cauză, dar Ministerul Apărării, gestionarul execuţiei şi al ceremoniei funerare, susţine că nu are nici cea mai vagă idee unde ar putea să-şi petreacă somnul de veci Carpatul şi Tovarăşa. nu-i ipocrit şi scandalos?

            Oficialităţile patriei ţin suspendate sute de probleme: ample fraude şi trucaje economice, crime comandate de la Palat, deraieri sociale, derapaje morale, mistificări parlamentare, învăţământ derizoriu, asistenţă medicală medievală, corupţie înfloritoare şi tot ce mai poate fi găsit în inventarul unei ţări prinse la cotitură de conflictul a două sisteme divergente, iar preşedintele patriei decorează un mort de care n-a auzit până atunci. Sunt români care-şi rumegă celebritatea în agonia mizeriei (Paul Goma este unul dintre ei), există familii dezbinate din cauza condiţiilor de trai şi copii puşi să se prostitueze de proprii părinţi, puţinele creiere formate în ţară o şterg cu prima ocazie, bestialitatea individuală capătă proporţii apocaliptice. N-ar mai fi multe de făcut pentru întregirea dezastrului unei ţări aflate spre sfârşitul ciclului istoric actual, decât lustrul perfid al unei generozităţi care nu ajută nimănui.

            Când Monica Lovinescu a trecut la cele veşnice, mai mulţi intelectuali fini au militat pentru decretarea unei zile de doliu naţional, pentru a cinsti memoria regretatei conştiinţe şi rezistenţa spiritului în faţa tăvălugului totalitar. În configureţia aberantă a contextului comunist, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au reuşit, în ciuda unor inerente erori de percepţie şi judecată, să se ridice la statutul de erou naţional. Dar cum activitatea anticomunistă dusă de ai noştri este mai iritantă decât cea a străinilor, autorităţile care au acordat onoruri postume eroului de la Răsărit au preferat să nu dea curs omagierii personalităţilor autohtone. 

            Intelectualul român nu a cedat. La iniţiativa unui grup condus de Horia Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu, Bulevardul Primăverii urmează să fie rebotezat Monica Lovinescu, iar Strada Herăstrău să devină Virgil Ierunca. Un reporter al Evenimentului zilei s-a deplasat la faţa locului, să vadă ce părere are cetăţeanul afectat din zonă. Ei bine, cetăţeanul nu este prea încântat, deoarece schimbarea denumirii îl costă la buzunar. După cum singur s-a exprimat, “E de dat bani să schimbi buletin, permis de conducere. Aici e vrăjeala“. După ce i-a înjurat pe iniţiatorii proiectului atât de îndesat încât niciun cotidian altminteri slobod nu a putut reproduce în natură, nea Dorin Frumuşelu a expus şi raţionamentul moral al problemei: “Cum să se cheme aşa? S-au tâmpit ăştia de tot? Păi ce, ăştia doi au murit de foame cu noi pe aici?”

            Pe Bulevardul Primăverii, la nr. 50, locuia prima familie a ţării, alcătuită din Nicolae şi Elena Ceauşescu. E greu de admis că “ăia doi” mureau de foame ori că acceptau în vecinătatea lor sărăntoci pe cartelă. În conflict sunt două răzbunări ale istoriei. Pe de o parte, ar fi drăguţ ca strada pe care locuia dictatorul să poarte numele unuia dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai săi, în timp ce lui nu i se ştie nici măcar amplasamentul locaţiei pământeşti de veci (despre cealaltă nu există dubii).

            Zilele acestea a fost dat publicităţii rezultatul unui sondaj de opinie realizat de Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, din care reiese că aproximativ 30% din studenţimea română “ar prefera instaurarea unui regim autoritar dacă acesta ar asigura creşterea nivelului de trai al populaţiei.” Frumoasă ironie evolutiv economică: urmaşii comuniştilor, perpetuatorii mentalităţilor şi prădăciunilor de anţărţ, organizaţi în echipe specializate, au jefuit ţara în asemenea hal încât generaţia crescută în regim democrat doreşte revenirea monstruozităţii social-politice care a făcut posibilă învârtirea în cerc la care asistăm acum cu gurile căscate. 

            Sociologul universitar Mihaela Miroiu a comentat astfel afacerea: “Să crezi că era mai bine înainte de Revoluţie şi să preferi instaurarea unui regim totalitar este o prostie. Aceşti tineri şi părinţii lor nu au trăit traumele din anii ‘50 despre care s-a vorbit la televizor şi nu cunosc situaţia studenţilor din ultimile două decenii comuniste, în care numai opt la sută din populaţia activă făcea facultatea şi avea obligeţii pe care tinerii din ziua de azi nici nu şi le imaginează. Ei habar nu au că aşa-zisul loc de muncă asigurat de stat era, de fapt, domiciliu forţat la ţară şi că sistemul nu încuraja decât lipsa de competitivitate. Probabil şi părinţii acestor tineri nu erau deranjaţi de faptul că şi leneşul, şi harnicul primeau acelaşi salariu.”

            Un alt expert în traume populare, Cristian Pârvulescu, explică: “Este de înţeles acest procent de tineri care cred că era mai bine înainte de 1989, ţinând cont că pe alte categorii de vârstă numărul nostalgicilor comunismului este mult mai mare. Familiile acestor tineri le transmit informaţii greşite. Este un proces psihologic prin care comunismul devine o perioadă idilică şi toate aspectele negative sunt uitate”. Amnezia şi ignoranţa pregătesc venirea dictaturilor, la un loc cu nemulţumirile iscate de traiul democraţiei schimonosite.

            Dintr-o ştire colaterală aflăm că de la toamnă va fi introdusă în programa de studiu liceal, cu caracter opţional, Istoria Comunismului, ca să ne amintim mai bine. Uitarea nu este o boală cu specific românesc. Orice fel de propagandă, indiferent cu câtă înverşunare ori inteligenţă este dusă, ajunge la saturaţie, sfârşind în dezgust şi plictiseală. Popoarele sunt destinate să treacă prin acelaşi loc de mai multe ori. Dacă suma defectelor individuale ale celor care compun o naţie este mai mare decât cea a caracterelor morale, inexorabil se va ajunge în impasuri similare.

            S-ar putea spune, oare, că România se îndreaptă spre comunism în zbor? Vor reuşi s-o oprească decorările prezidenţiale şi edilii stradali? Va pune o piedică regenerării bolşevice manualul de istorie a comunismului? Poate că spre comunism nu vom mai zbura planând din tot înaltul (dar fiţi, totuţi, cu ochii pe enclavele fostelor ţinuturi sovietice agitate de Kremlin). Comunismul a fost concluzia contextului internaţional, şi nu doar consecinţa firească a îndelungatei decăderi populare, care poate lua diferite chipuri.

            Preluăm o ştire din Evenimentul zilei (13 August a.c.): “În cazul familiei Moroi din comuna Stolniceni-Prăjescu am decis suspendarea ajutoarelor pentru că toate lucrurile aduse copiilor au fost vândute pe băutură. Eu am luat rechizite de cinci milioane lei şi le-am mai dat şi alimente. Am constatat că toate darurile au fost vândute pe alcool”, a declarat prefectul de Iaşi, Marius Bodea. Nenorocirea comunistă nu a fost decât transplantul jafului extern facilitat de condiţiile interne: dictatura promiscuităţii, a turpitudinii morale, a nebuniei nepăsătoare şi a căderii religioase. Dezastrul poate fi numit oricum. Ţine de inspiraţia de moment a politologilor. Dar consecinţele vor fi mereu aceleaşi, căci inevitabilul s-a produs: România nu mai este în stare să răstoarne echilibrul răului care a cuprins-o. Indiferent ce ar face. Oricât s-ar zbate.  Chiar dacă i-ar păsa.

ROMÂNIA SECURISTĂ LA EXPORT

    Pentru cine a citit scrierile sale radicale cu tentă social-filosofică,  Horia Roman Patapievici este un individ pe care, cel puţin în privinţa părţii tenebroase a poporului român, nu-l poţi duce cu zăhărelul. Doar Cioran să-l mai fi depăşit la exprimarea dispreţului faţă de căcănăria mulţimilor, micimea indivizilor şi precaritatea instituţiilor naţionale. Atât de dur s-a exprimat dl Patapievici vizavi de lipsa de nobleţe şi noianul de cusururi ale românilor, încât a fost cât pe ce ca securiştii patrioţi ai lui C.V. Tudor să-şi iasă şi mai mult din minţi şi să-l arunce de la balconul Parlamentului în capul preşedintelui ales cu ocazia înfierării verbale a sistemului comunist şi a colaboratorilor poliţiei politice a patriei. Din fericire, gorilele vadime s-au abţinut la timp, căci pe dl Patapievici l-ar fi ologit de pomană.
    Dar s-o luăm uşor cu pripitul pe scări. În Septembrie 2006, Sorin Antohi iese dramatic la scenă deschisă şi publică o scrisoare lacrimogenă în care dezvăluia ceea ce toţi cunoscuţii săi ştiau de ani buni: turnase la Securitate pe rupte din fragedă adolescenţă. În toiul reacţiilor iscate s-a aflat, potrivit cotidianului Ziua din 17 Noiembrie 2006, că “Pagina electronică a MAE îl indica drept preşedinte al proiectatei Fundaţii Gojdu pe Sorin Antohi.” Numirea fusese decisă de dl ministru de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu. O altă ştire de sezon stipula că dl Patapievici, prin calitatea sa de membru al CNSAS, cunoştea încă din 2002 latura duhovnicească a şoptitorului Antohi, pe care o descoperise în arhivele instituţiei de la care lua o leafă frumuşică, dar a preferat să tacă, spre binele celui pe care partidul îl pusese acolo ca să-l deconspire.
    Timpul s-a scurs, o altă unitate operativă s-a rulat la Palatul Pionierilor şi iată că dlui Patapievici i-a fost repartizată o altă funcţie,  fiind plantat ca preşedinte al Institutului Cultural Român, instituţie care se ocupă de promovarea imaginii culturale a patriei în lume. Acum să vă vedem: care ar fi puntea de legătură organică dintre arhivele Securităţii şi cultura scoasă la export? Eram sigur că n-o să vă scape: Serviciul de Informaţii Externe. Mai trece ceva vreme şi fostul ministru de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, este rotit şi el, ca director al… Serviciului de Informaţii Externe. Cine îşi închipuie că o persoană este numită hodoronc-tronc în fruntea unui serviciu secret atât de simandicos fără ca aceasta să fi avut deja strânse legături cu reţeaua este rugat să părăsească lectura acestui text. Precedenţa putea fi dobândită la Ministerul Afacerilor Externe (pe vremuri, racolat în proporţie coplşitoare), în fruntea căruia nu putea ajunge un oarecare, oricât de “promiţător” diplomat ne era impus de forţele interesate să credem (s-a văzut ceva mai târziu cât de competent a fost dl ministru).
    Ne întoarcem o jumătate de tură: pe când era titular la Externe, în vara anului 2005, dl Ungureanu a numit ambasador plin la Viena un alt notoriu securist ieşean: Andrei Hoişie, alias Corbea. De notat că, din timpuri străvechi, capitala Austriei a fost placa turnantă a spionajului internaţional. Postul era atât de important încât Nicolae Ceauşescu îl înscăunase acolo pe propriul său frate, Marin (asasinat în clădirea ambasadei la 28 Decembrie 1989). La sfârşitul lunii Aprilie 2007, CNSAS a declarat cu probe că Andrei  Hoişie a fost colaborator al poliţiei politice comuniste. La o lună după aceste dezvăluiri, care au atras presiunea opiniei publice, dl ambasador demisionează.
    Faza a doua: la jumătatea lunii Iulie a.c., Institutul Cultural Român a organizat şi a finanţat la Berlin un program numit Şcoala de vară „Germania şi România: Transferuri academice, culturale şi ideologice“. Din delegaţia oamenilor de ştiinţă români, clocită de ICR, au făcut parte… Sorin Antohi, care are şi calitatea de director al programului, şi… Andrei Hoişie. Auzind una ca asta, cei mai importanţi scriitori germani de origine română, Herta Muller şi Richard Wagner, au protestat vehement şi la obiect.
    Spicuim din luările lor de poziţie. Herta Muller: „Crede ICR că trăieşte pe o altă planetă, pe care nu există noţiuni ca demnitate personală şi integritate morală a ştiinţei?” Richard Wagner: „Se va vorbi, ca pe vremuri, despre dialoguri între Est şi Vest, între idioţi folositori şi informatori ai serviciilor secrete, despre schimburi culturale, influenţe şi metode de cercetare. Aşa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi ca şi cum nu contează. (…) Democraţia rămâne, fără valori de referinţă, neputincioasă”.
    După asemenea luări de atitudine, n-ar mai fi mare lucru de spus. Înţelege şi unul mai încet la minte, acceptă şi unul mai gros de obraz. Ei bine, se pare că dl Patapievici face parte dintr-o categorie specială. Încolţit de urmările scandalului pe care l-a stârnit, eminentul intelectual a declarat cu cinism de ciocoi ofuscat: „ICR a finanţat acest proiect pentru că este foarte bun şi, evident, nu pentru că Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie sunt foşti informatori.” Uite pe cine era cât pe ce să arunce Vadim peste balcon! Dacă acest proiect foarte bun nu a fost finanţat pentru Antohi şi Hoişie, de ce au fost trimişi la pachet să reprezinte ţara şi cultura? Doi turnători odioşi, dintre care unul şi impostor academic de talie internaţională? Nu a fost, dar s-a potrivit…
    Cu înalta-i conştiinţă civică expusă la vedere, marele gânditor pataveric se întreabă ca un contabil cu musca pe căciulă (după ce a făcut varză milioane de dolari): “ICR ar fi putut respinge un asemenea proiect, cu argumentul că nu lucrează cu Antohi ori Corbea-Hoişie, în condiţiile în care partenerii germani nu numai că nu au ridicat obiecţii morale la acest fapt, ci, în cazul lui Antohi, au optat explicit pentru colaborarea cu el, în calitate de codirector al şcolii?” Păi da, la ce ne mai ajută criteriile morale când suntem aşa deştepţi şi alţii bat din palme? Slavă Domnului că i-am dus! Dar când românii îl doreau entuziasmaţi pe tovarăşul Ceauşescu, de ce au acceptat înlăturarea lui? I-ar fi venit atât de greu preşedintelui ICR să le spună nemţilor ce probleme au cei doi la activ? Că instituţia se ocupă de imaginea culturală a patriei în lume şi nu a Securităţii? N-ar fi înţeles partenerul german? I-ar fi spus, oare: Nu, Herr Patapiewicz, ori aceshtia zwei ori kaput maskaraden de Sommer? Apă de ploaie aruncată în ochii prostimii de unul care a început să se creadă mai deştept decât este.
    Ca să arate, totuşi, că atât institutul, cât îi preşedintele său sunt simţitori la mersul lucrurilor, acesta din urmă a tranşat fără să se mai întindă la vorbă: “Indiferent care i-ar fi fost scrupulele, ICR nu putea să adopte decât poziţia neutră.” Ce reiese din seva acestei fraze, obţinută în zdrobitorul noii limbi de lemn a politrucului recent? Că institutul scrupule ar fi avut, conştient că face o gogomănie, dar, în ritmul pragmatismului dobândit după comunism, a trebuit să se prefacă a ploaie. Şi nici nu se precizează între ce tabere a fost ICR neutru. Între SIE şi opinia publică? Între bun-simţ şi imoralitate? Şi