Arhiva
Nr. 178; Nr. 180; Nr. 181; Nr. 182; Nr. 183; Nr. 184; Nr.185; Nr.186; Nr.187; Nr.188; Nr.189; Nr.190; Nr.191; Nr. 192; Nr.193; Nr.195; Nr.196; Nr.197; Nr.198; Nr.199; Nr.200; Nr.201; Nr.202;
Liviu ANTONESEI
Artelu şi Manivelu
de Liviu Antonesei
Toţi politicienii noştri cît de cît importanţi ajung la un moment dat
să primească porecle de la „popor, prostime”, de la presă sau chiar de
la confraţii lor– Săniuţa, Bunicuţa, Popeye, Moliceanu, Tribunul,
Bombonel, Adelu, Manivelu, Prostănacul etc, şi aş putea continua lista
pînă la sfîrşitul articolului. S-ar spune chiar că un politician de-al
nostru, românesc, nici nu există, nu are consistenţă ontologică pînă ce
nu se procopseşte cu vreo poreclă. De altfel, alocarea unei porecle nu
este neapărat un semn de dispreţ ori antipatie ci, cel mai adesea, de
simpatie, de luare în posesie de către opinia publică. Chiar cînd
porecla are iniţial ori aparent valenţe negative – Prostănacul,
Moliceanu etc –, sensul este cel al unei aproprieri, este vorba de
„Prostănacul” nostru, cum s-ar spune, de „blegul nostru”, deci „dintre
noi şi pentru noi”, după cum suna sloganul de acum vreun deceniu al
unui candidat, devenit preşedinte, pe cognomenul său cel mai raspîndit
„Bunicuţa”.
Această lunguţă introducere are
doar rolul de a ne conduce la o „chestiune a zilei” – şi anume la votul
Camerei Deputaţilor prin care au fost absolviţi de întîlnirea cu
Justiţia d-nii Adrian Năstase, fost prim ministru, şi Miron Mitrea,
fost ministru al transporturilor. Că respectivul vot a făcut praf din
ideea de egalitate în faţa legii şi din ideea de Justiţie în general
s-a mai scris, eu însumi am făcut-o chiar în acest loc imediat după
stupefiantul gest al deputaţilor. Acum, mă interesează reacţia
impricinaţilor după consumarea votului cu pricina. Dacă e să te iei
după poreclele lor – „Adelu”, „Bombonel”, pentru dl. Adrian Năstase,
cărora aş adăuga „Artelu”, fiind D-Sa un straşnic iubitor al artelor
frumoase; „Manivelu”, pentru dl. Miron Mitrea –, pe cel dintîi ţi-l
imaginezi drept un ins inteligent, finuţ, rafinat etc, pe cînd pe cel
de-al al doilea îl legi repede şi degrabă de meseriile manuale şi-l
suspectezi de o inteligenţă ceva mai grosieră, mai butucănoasă! Iată
însă că reacţiile lor la consumarea votului de spălarea ilegală de
păcate din Camera Deputaţilor sugerează, mai degrabă, situaţia inversă!
Dl. Mitrea a anunţat că va demisiona la 1 septembrie, la ieşirea
Parlamentului din vacanţă, va renunţa, deci, la imunitate şi se va pune
cu totul la dispoziţia Justiţiei, astfel încît să poată începe
urmărirea penală şi dosarul dumisale să ajungă în instanţă. Chiar dacă
gestul poate fi suspectat de demagogie – pe princpiul „ce poate păţi un
baştan în Justiţia românescă?” –, el denotă, fără îndoială, şi un anume
nivel de inteligenţă generală, dar şi politică. Oricum, urmărirea
penală durează, vin noile alegeri, poate ajunge iar PSD la putere şi...
mai vedem! Cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face dl. Năstase ar
fi fost să urmeze urgent exemplul d-lui Mitrea. Ar fi dat electoratului
un semn că nu se socoteşte altfel decît restul cetăţenilor, că nu îi
este teamă de Justiţie, că nu are nevoie de vreo protecţie suplimentară
ş. a. m. d. În loc să procedeze astfel, dl. Năastase a început să atace
în toate părţile, de la pre-şedintele Băsescu la colegul de politică
Berceanu, s-a cramponat de imunitatea legată de apartenenţa
parlamentară, a declarat peste tot, de la televiziuni la propriul – şi
cam tembelul, de altfel – blog, că nu va demisiona şi, pe cale de
consecinţă, nu se va pune la dispoziţia Justiţiei! Dl. Năstase
acţionează atît de inadecvat, de haotic şi cumva disperat de parcă ar
dori să-i fure – deh, obiceiul casei, puterea obişnuinţei! – porecla
dată de dl. Iliescu d-lui Geoană! Cu tot respectul, trebuie să spun că
dl. Năstase a început să pută. A cadavru. A cadavru politic. şi, dacă
ar fi vorba doar despre D-Sa, am spune că-l priveşte, că e o problemă
personală. Doar că încep să pută instituţiile din care D-Sa face parte,
de la propriul partid, în care devine tot mai mult o piatră de moară,
la Parlament, socotit tot mai mult de cetăţeni nu o instituţie
respectabilă, ci un fel de adunătură de interlopi adunaţi laolaltă
pentru a-şi acoperi în grup mînăriile, porcăriile, furăciunile. şi asta
nu e deloc bine pentru principala instituţie a democraţiei
reprezentative, pentru fragila democraţie liberală de pe malurile
Dîmboviţei, Someşului şi Bahluiului.
Grea vară pentru politruci!
Planurile de vacanţă ale poli-trucilor aborigeni, lacomi să-şi tragă
sufletul între cele două rînduri de alegeri de anul acesta, par să fie
date complet peste cap. Pe 13 august, deputaţii se vor reuni pentru a
încerca din nou să decidă asupra trimiterii în instanţă a dosarelor
d-lor Adrian Năstase şi Miron Mitrea, iar senatorii vor trebui să
decidă şi ei, după încă vreo două zile, ce vor face cu dosarele d-lor
Păcurariu şi Sereş. Întîlnirea parlamentară din 13 – să vedem a cui va
fi ghinionul! – are loc la cererea preşedintelui, dar nu dorinţa d-lui
Băsescu a fost determinantă ci, pe de o parte, criticile foarte dure la
adresa parlamentarilor din Raportul CE pe Justiţie, făcut public nu de
mult, iar pe de altă parte, alegerile din această toamnă, cele dintîi
într-un sistem uninominal. Nu te poţi da în stambă fără riscuri în
asemenea situaţii delicate şi politrucii noştri au decis să le reducă!
Poporul, o fi el demn de tot dispreţul, dar de alegeri devine
important! Rămîne să vedem dacă, de data aceasta, nu vor falsifica
iarăşi cvorumul şi dacă chiar le-a venit celebra minte de pe urmă a
românului! Însă, cum un „necaz” nu vine niciodată singur, domnii
parlamentari tocmai ce-au fost solicitaţi de Parchetul General, la
cererea DNA, cu noi avize, unul tot pentru dl. Năstase, iar celălalt
pentru celebrul internaţional Micky „şpa-gă” şi puştile sale primite
„cadou” de la un consilier.
Şi acestea ar fi,
cum s-ar spune, doar aşa, necazuri de-acasă, interne! Se profilează
însă şi unul extern, legat de intenţia distinşilor aleşi de a-l schimba
pe dl. Daniel Morar de la şefia DNA, la încheierea mandatului, la
sfîrşitul acestei luni. De data aceasta, Comisia Europeană a lucrat
oarecum preventiv, reiterînd cuvintele bune găsite pentru DNA şi dl.
Morar de-a lungul vremii, avertizîndu-i totodată pe parlamentari, în
general beşteliţi de Rapoarte, să nu cumva să facă aşa mare prostie, că
nu va rămîne fără urmări. Ca să nu existe loc de interpretări, dl. Mark
Gray, purtătorul de cuvînt al CE, a spus toate aceste lucruri în clar.
De parcă nu era destul pentru slabele inimi parlamentare, a început şi
presa internaţională un potop de laude faţă de DNA şi de dl. Daniel
Morar!
Iată, deci, pe bravii noştri politruci
aproape democratici în miezul unei veri toride, bîntuiţi de sarcini şi
coşmaruri, aşteptînd o toamnă poate şi mai fierbinte. şi, cumva, între
ciocan şi nicovală – ori îl păstrează pe dl. Morar, care s-a dovedit
cel mai puţin permeabil la presiuni politice dintre toţi şefii din
Justiţie de la revoluţie încoace, cu riscul ca dosarele să tot vină la
avize parlamentare, fie îl schimbă, afirmîndu-şi „suveranitatea”
evocată de dl. Bolcaş ot PRM, dar atunci îşi atrag nu doar fulgerele
CE, ci şi un val crescut de antipatie populară cu puţină vreme înaintea
alegerilor parlamentare! Ce vor face? Iată o întrebare pe care n-ar fi
dorit să o audă. Pentru că, aşa cum s-au obişnuit de aproape douăzeci
de ani, ei s-au obişnuit să nu facă nimic, desigur, în afară de
mişmaşuri în marginea legii – şi dincolo de aceasta! – şi nenumărate
bîlciuri televizate. Trebuie să fie tare neplăcut să fii politruc
românesc în împrejurări aşa de presante, ba chiar stressante!
Justiţia română pe roşu!
Iată,
ceea ce se putea bănui încă de pe la începutul primăverii riscă să se confirme
cu vîrf şi îndesat! Raportul asupra Justiţiei din România, ce va fi făcut
public de Comisia Europeană în circa o săptămînă, este redactat în termeni atît
de duri încît, dacă un raport similar ar fi apărut cu puţină vreme înaintea
momentului aderării, i-am fi putut spune acesteia „good bye”, „au revoir”,
„ciao”, „la revedere” etc. Raportul identifică în Direcţia Nanţională Anticorupţie
şi în Parchetul General un fel de campioni ai luptei împotriva corupţiei şi în
Parlament şi Consiliul Suprem al Magistraturii principalele obstacole. Nici nu
e de mirare. CSM-ul d-nei Bărbulescu se opune din răsputeri oricărei reforme a
domeniului, iar în timpul liber spală cu Ariel de cea mai „pură” calitate pe toţi
magistraţii care ajung în „instanţa” sa, indiferent de ce păcate vor fi comis
aceştia. Cît priveşte Parlamentul, după împiedicarea trimiterii dosarelor d-lor
Adrian Năstase şi Miron Mitrea în instanţă şi amînarea, în comisia de
specialitate a Senatului, pentru toamnă,
a deciziei privindu-i pe foştii miniştri Codruţ Sereş şi Paul Păcurariu, nu ştiu
ce-ar mai putea inventa pentru a-şi depăşi condiţia de lider al anti-anticorupţiei
din ţărişoară. Poate doar să emită o lege prin care să desfiinţeze complet
Justiţia din România, arogîndu-şi dreptul exclusiv de a judeca şi a da
verdicte!
În
ce priveşte calificativele foarte apreciative primite de DNA şi de Parchet,
probabil că eu aş fi fost mai sever decît raportorii Comisia Europeană. Prima
instituţie nu a reuşit să trimită nici un „peşte mare” în instanţă, iar aceasta
nu s-a petrecut mereu din pricina frînei parlamentare, ci şi a propriilor
deficienţe, iar multe dintre dosarele trimise de Parchet s-au reîntors, de la
diferitele instanţe, inclusiv de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe
motive de proastă instrumentare a cazurilor. Uneori, a fost vorba de procedură
(cazul primarului Mazăre de la Constanţa e doar cel mai spectaculos dintre cele
recente, dar nu singurul!), dar de multe ori gafele au ţinut de însăşi substanţa
rechizitoriilor. Ambele situaţii relevă, desigur, un scăzut nivel de profesionalism
din partea procurorilor, dacă nu o complicitate cu prezumtivii infractori.
Desigur, cele două instituţii cîştigă foarte mult în evaluarea CE prin comparaţia
cu Parlamentul şi CSM, ele fiind un fel de „chiori în ţara orbilor”!
Cine-şi
imaginează că Raportul nu va produce efecte întrucît nu conduce automat la
invalidarea sentinţelor din instanţele româneşti, practic la suspendarea
acestora, se înşeală amarnic. Asemenea rapoarte sînt în atenţia tuturor celor
interesaţi în vreun fel sau altul de România – de la investitorii privaţi la
marile bănci, de la instituţiile care acordă ratingurile de ţară la cele de
finanţare internaţională. Faptul că Raportul despre Bulgaria vorbeşte despre paşi
înapoi, pe cînd cel despre România doar despre o gravă stagnare, mi se pare o
foarte palidă consolare! Ca să nu mai spun că scăderea catastrofală a
încrederii populaţiei în Justiţiei nu e de bun augur pentru nici o comunitate,
cu atît mai puţin pentru una în care tranziţia pare să fi devenit, nu o etapă
în dezvoltare, ci un fel de scop în sine!
Nesimţirea ca imunitate fără frontiere
România tocmai se pregăteşte să primească un steguleţ roşu de avertizare drastică din partea Uniunii Europeane, pentru modestia
reformelor în ceea ce priveşte Justiţia şi lupta împotriva
corupţiei. Termenul „modestia” este de altfel unul cu
totul exagerat – în fapt, s-ar putea mai degrabă vorbi despre mai mulţi paşi înapoi în ceea ce priveşte respectivele domenii, începînd cu castrarea „legii ANI” de mai an şi sfîrşind cu imposibilitatea de validare a votului de marţea trecută din Parlament, din motive de cvorum, în privinţa ridicării imunităţii d-lor Adrian Năstase şi Miron Mitrea pentru ca dosarele lor să poată ajunge în instanţe în conformitate
cu solicitarea DNA. De altfel, semnele proaste s-au manifestat încă din săptămîna precedentă, cînd Comisia de specialitate a Camerei Deputaţilor a decis, cu o zdrobitoare majoritate, doar
deputaţii PD-L, o parte a acestora! votînd împotrivă, să recomande
plenului să voteze împotriva ridicării imunităţii şi, deci, pentru stoparea declanşării proceselor în instanţă.
Săptămîna trecută, mă întrebam dacă, împotriva procedurilor din societăţile evoluate şi a opiniei
publice, plenul va avea tupeul incredibil să procedeze în acest fel. Acum, ce să mă mai întreb? De teama opiniei publice şi a reacţiilor europene, plenul nu a votat împotrivă, ci a găsit o soluţie mai ingenioasă şi cu mult mai laşă – s-a îngrijit să nu existe cvorum la respectiva şedinţă! Să fiu foarte limpede. Nu este vorba, în acest caz,
nici despre o clasă de elevi care
chiuleşte de la lecţii, nici despre o adunătură de microbişti beţivani care a şters-o de la muncă la cîrciumă pentru a urmări, „pe plasmă”, în aburi deşi de bere, un meci de la Campionatul European de
fotbal! Nu, este vorba chiar despre Parlamentul României, despre nişte sute de ipochimeni care populează camerele şi cărora le-am încredinţat prin vot democratic treburile publice şi, laolaltă, destinele noastre, ale tuturor cetăţenilor acestei ţări. Dacă într-o chestiune pur tehnică – ei nu trebuiau să-i declare pe d-nii Adrian Năstase şi Miron Mitrea vinovaţi, ci doar să permită Justiţiei să stabilească dacă aceştia sînt sau nu –, aceşti învechiţi în rele au procedat atît de laş şi de ticălos, la ce ne-am putea aştepta din parte-le atunci cînd este vorba despre
lucruri care ţin de substanţa activităţii lor, de
activitatea laborioasă şi delicată de legiferare? La nimic bun, cu siguranţă. Este clar că definirea imunităţii la noi nu are
nimic în comun cu modul în care este concepută aceasta în întreaga lume civilizată, unde nu acoperă decît declaraţiile pur
politice. La noi, poţi să furi, să delapidezi banul public, să iei mită, chiar să ucizi pe careva şi colegii vor avea grijă s-ţi protejeze
imunitatea pînă la moarte, dacă nu şi după aceea! Cum poţi schimba legea,
cînd tocmai ei, aceşti agenţi ai neantului etic, fac legile? Doar printr-o
viguroasă şi constantă presiune a societăţii civile, a presei încă nealiniate la avantajele politico-economice şi a corpului social în ansamblul său. Altfel, riscăm să transformăm banul public în puşculiţa lor exclusivă, iar noi devenim pentru ei nişte veritabile ţinte vii. Nu ar
trebui să ne mirăm dacă, în cele din urmă, ne vor urmări cu carabina pe străzi! S-ar putea să-i plictisim totuşi cu pretenţiile noastre de a dori să existe o singură lege pentru toţi cetăţenii, aşa cum, de altfel, Constituţia, aşa imprefectă cum este ea,
prevede explicit!
Tot
văzută dinspre Iaşi, balanţa pare să încline deocamdată în favoarea d-lui Sorin
Oprescu. D-Sa a avut abilitatea să-şi înceapă campania cu mult înainte de a-şi
anunţa candidatura, circulînd energic pe la televiziuni ani în şir, a
transformat handicapul desprinderii de PSD într-un avantaj şi a întors în
favoarea D-sale pînă şi scandalul legat de listele de susţinători, care a
funcţionat ca o campanie electorală gratuită, oferită de toată presa. Nici să
cheltuit sume enorme de bani nu ieşea mai bine! Să fie primit, şi-o fi spus în
bărbie!
De
partea sa, dl. Vasile Blaga are avantajul unei anume sobrietăţi ardeleneşti, un
mandat bun la Interne, dar şi cîteva handicapuri – un discurs greoi şi faptul
că a devenit bucureştean cu acte de nici două luni. Sprijinul d-lui Traian Băsescu
putea fi un avantaj, dar aşa cum s-a produs acesta pînă acum nu este, ba din
contra! Ieşit de la masa cu preşedintele şi colegii săi de partid şi pîndit de
toată presă, oportun informată „pe surse”, D-Sa părea un biet elev care-a făcut
pozna şi a fost chemat „cu tata tuns” la şcoală. Nu-mi trece prin cap să-i
reproşez preşedintelui să s-a implicat în campanie, pentru că toţi au făcut-o
pînă acum, dar dacă chiar vrea să-l sprijine pe dl. Vasile Blaga, ar trebui
să-şi aleagă mai bine metoda. Chiar cînd scriu acest articol, INSOMAR face
publice rezultatele celui mai recent sondaj de opinie, aplicat cam la jumătatea
campaniei. D-nii Oprescu şi Blaga sînt în frunte, cel dintîi la aproximativ 15%
în faţă. Dar şi cu o diferenţă cam la fel de mare faţă de scorul estimat pentru
partidul dumisale. Deci, nu mă înşel în aproximările mele. Uitîndu-mă la
scorurile obţinute de ceilalţi candidaţi, îmi dau seama că nu mă înşel nici
cînd spun că alţi candidaţi aproape că nu există în ochii electoratului
bucureştean. Nici măcar dl. Diaconescu, candidatul oficial al PSD, partid ce
pare a obţine al doilea scor, după partidul d-lui Blaga, nu se vede, nu are
decît o treime din opţiunile înregistrate de candidatul „neoficial”!
În
sfîrşit, privind tot dinspre Iaşi, mă apucă un rîs nebun cînd mă gîndesc că am
predat nişte ani la Universitate un curs de etică politică, în care vorbeam
despre binele public, despre responsabilitatea aleşilor, dar şi despre ce a
alegătorilor etc. Cînd sondajele îi situează în frunte pe aceşti doi domni,
despre ce responsabilitate ar putea fi vorba? Dl. Oprescu are mari probleme cu
dosarul de avansare profesională şi scandalul listelor de susţinători, iar
celălalt cu trecutul său de la vămi, dar cu şi contractele de achiziţii de la Ministerul
de Interne. Cum nici ceilalţi candidaţi nu sînt mai breji, bucureştenii vor
conchide că „asta e oferta” şi vor încerca să aleagă „răul cel mai mic”. Şi de
abia aici intervine cu adevărat„angoasa alegerii” – care o fi acesta?
Şi,
în final, o explicaţie, o nelămurire şi o explicaţie. Nu am abordat acest
subiect ca să-mi subliniez nişte calităţi profetice, pentru că nu le am, ci
doar ca să pun în lumină avantajele neimplicării pasionale în lupta politică.
Nu mă refer, desigur, la liderii, membrii si simpatizanţii partidelor, pentru
care logica implicării afective este obligatorie – nu te bagi dacă nu crezi,
fie şi absurd, în victorie! –, ci la „analişti şi canalişti”, comentatori,
observatori etc. Cei dintîi se pot alege, cel mult, cu năruirea speranţelor,
poate şi a carierelor politice dar, dacă au noroc, şi cu o experienţă utilă
pentru luptele viitoare – se învaţă mai multe dintr-o înfrîngere decît dintr-o
victorie! Dar de ce nu văd ce am văzut eu de la Iaşi, interpreţii bucureşteni
ai politicii? Pentru că nu sînt în poziţia mea, deci neimplicaţi. Şi nefiind
desigur că nu pot vedea situaţia cu detaşare. Şi astfel riscă să iasă complet
discreditaţi dintr-o asemenea încercare. Şi dacă ar fi vorba doar despre
discreditarea lor, treacă-meargă, dar îşi discreditează şi propriile bresle! Şi
asta într-o perioadă în care presa începe deja să nu mai fi socotită de public
„cîinele de pază al democraţiei”, ci cîinele din lesa unui stăpîn ori altul. A
bon entendeur, salut!
„Lovinescu – Ierunca”
Doamna
Monica Lovinescu a plecat să-l întîlnească pe cel alături de care a trăit o
lungă viaţă de luptă comună pentru apărarea culturii noastre în vremuri
secetoase. Noi, am mai rămas pe aici şi am marcat trista despărţire cum ne-am
priceput, fiecare, mai bine. N-au fost să fie funeralii naţionale, cum s-ar fi
cuvenit, dar măcar de un serviciu religios ne-am învrednicit, concomitent cu
slujba de la ceremonia de incinerare de la
Întîmplarea
a făcut ca, în toamna anu lui1990, afîndu-mă la Paris, să fiu invitat de D-na
Lovinescu şi Dl. Ierunca la ei acasă, pentru o discuţie ce avea să intre în
cartea de interviuri, realizată în acea perioadă în Oraşul Luminilor, cu o sumă
de intelectuali români desţăraţi sau aflaţi doar temporar acolo. Acea minunată
casă era un adevărat muzeu viu al culturii române din ţară şi din exil – zeci
de mii de cărţi, colecţii de publicaţii antebelice, ale exilului postbelic ori
din ţară, zeci, poate sute de tablouri, desene şi lucrări de grafică ale unor
celebri artişti români sau străini, bogata colecţie de muzică a lui Virgil
Ierunca, care era şi un distins meloman, imprimată pe cele mai variate
suporturi. Şi, încă, amfitrionii se plîngeau că mai erau o mulţime de
documente, cărţi, publicaţii etc în pod şi intenţionau să angajeze pe cineva
care să le inventarieze şi arhiveze profesionist. Luaţi de vîltoarea
evenimentelor de după 1990, mă îndoiesc că marii şi liberii cărturari vor mai
fi avut timp să se ocupe de asta. Mă
gîndesc că poate nu e tîrziu ca acest lucru să se întîmple acum şi să asistăm
la inaugurarea la Paris a unui Muzeu al exilului cultural românesc din vremea
comunismului, care să le poarte, desigur, numele. Nu cunosc situaţia
moştenitorilor regretatului cuplu, dar nu mă îndoiesc că aceştia ar accepta o
despăgubire corectă din partea statului român pentru a pune la dispoziţia
publicului casa, laolaltă cu valoroasele
sale exponate. Şi, poate, plecînd de aici, am putea gîndi un sistem de
burse pentru tinerii artişti şi cărturari români, un „Fond Lovinescu-Ierunca”,
astfel încît comora lăsată în urma lor să fie exploatată, iar memoria lor
perpetuată pe vecie. Dumnezeu să-i aibă în sfînta sa oblăduire.
Statul de drept? Mai degrabă, statul de
drepţi!
Totul
a început cu anunţul vioi al poliţiei de frontieră, preluat necritic de
mai toate media băştinaşe, că a fost oprită intarea în ţară, cu cîteva
zile înaintea înaintea summitului NATO, a vreo şase cetăţeni germani
periculoşi, botezaţi prompt „anarhişti”. Care era, totuşi, marele
pericol? „Anarhiştii” aveau la ei pancarde şi insigne anti-NATO!
Dumzeule, Doamne! Într-o ţară membră a UE şase cetăţeni mebri ai altei
ţări din UE sînt opriţi la frontieră pentru că voiau să-şi utilizeze
libertatea de exprimare! Şi dacă lucrurile s-ar fi oprit aici! Dar nu,
nu s-au oprit, pentru că a urmat luarea cu asalt a depozitului de la
„Timpuri Noi”, tăbăcirea celor vreo 50 de adolescenţi, tot „anarhişti”
şi ei, desigur, care s-a lăsat cu certificate medicale pentru o duzină
din agresaţi, trei suferind traume grave. De plasticianul austriac
săltat pe stradă, pentru că deţinea reviste de avangardă, nici nu mai
vorbesc! Acum, poliţia şi jandarmeria dau vina una pe alta în ce
priveşte excesul de violenţă, interpretarea cu ocelari de cal a
faptelor şi transformarea statului de drept în stat de drepţi.
Şi
încă era bine dacă lucrurile rămîneau la faptele de arme ale unor
„miliţişti” sau „poliţieni”, că poliţişti nu-i putem încă numi, deşi se
fac acuşi douăzeci de ani de la schimbările democratice de care, în
principiu, s-şau bucurat şi ei! Grav este însă altceva, reacţia
persoanelor publice, politicieni şi lideri de opinie, la aceste excese
demne de o societate totalitară, nu de o demicraţie, fie aceasta şi una
încă jună. Dl. Puiu Haşoti, de pildă, lider liberal (!), socoteşte
intervenţia mascaţilor ca fiind prea blîndă, vicepreşedintele ICR, dl.
Mircea Mihăieş la fel, iar majoritatea „analiştilor” şi a presei
dîmboviţene le ţine isonul. Dacă nu ar fi tragică, situaţia aceasta ar
fi de un comic nebun. NATO a fost creat pentru apărarea valorilor lumii
libere, inclusiv a drepturilor de asociere, opinie, contestaţie. Şi,
organizînd o reuniune istorică a organizaţiei, noi pe acestea ne-am
grăbit să le încălcăm! Aflu că Parchetul a declanşat o anchetă, dar pun
mîna în foc, deşi aş vrea să mă înşel, că vom afla ceva despre
intervenţia „legitimă” a forţelor represive!
Ca să fiu clar – sînt
pentru NATO, sînt bucuros că reuniunea a avut loc la noi şi că a fost
un succes şi încă mai bucuros că vom fi acoperiţi de scutul antirachetă
ce urmează să se instaleze în această parte a Europei. Mai cred că
protestele împotriva unor asemenea reuniuni şi organizaţii sînt
inutile, poate şi manipulate de adversarii lumii libere. Mai ştiu însă
şi altceva – şi anume că proba de foc a democraţiei este toleranţa faţă
de vocile critice. Ion Raţiu cita adesea o vorbă celebră – nu sînt de
acord cu tine, dar mi-aş da sîngele ca tu să poţi spune lucrurile cu
care eu nu sînt de acord. În acţiunea instituţiilor represive n-am
văzut umbră de toleranţă şi, din păcate, cu puţine excepţii – persoane
şi organizaţii care au protestat împotriva abuzurilor ori au acordat
asistenţă celor agresaţi –, nici în opinia publică, că ar fi de-a
dreptul ridicol să vorbim despre vreo societate civilă la noi!
Democraţia nu înseamnă doar să fii alături de cei care au aceleaşi
opinii cu tine, ci să accepţi că şi cei cu opinii contrare au dreptul
la exprimare fără a le fi tăbăcită pielea. Din păcate, nu sîntem o
democraţie, ci o democratură.
Dacă ne consolează cu ceva, Jean Francois
Revel, în celebra carte „Absolutismul ineficace” (1992), eticheta
Franţa super-etatistă la fel... Măcar de-am fi Franţa! Că îngrijorarea
mea în ce priveşte soarta statului de drept în România nu este chiar
inutilă o dovedeşte şi faptul că, puţin după încheierea summitului, a
fost trecută prin CSAT pe nebăgarea de seamă, dar în acordul deplin al
mereu certaţilor domni Băsescu şi Tăriceanu, o hotărîre prin care se
permite SRI accesul la serverele tututor operatorilor de telefonie
mobilă şi servicii de internet din patrie! Fiind vorba despre
încălcarea gravă a unor drepturi constituţionale, totodată drepturi
fundamentale ale omului, te-ai aşteptat la un scandal de proporţii, la
o reacţie vehementă a „societăţii civile”. În afara „scăpării”
informaţiei către public de către dl. Meleşcanu, a punerii la punct
prezidenţiale şi ale unor mîrîieli neconvingătoare în cîteva ziare,
n-au auzit nimic. N-am învăţat încă un lucru elementar – libertatea nu
se pierde din întîmplare, ci se cedează prin lehamite...
Uşor cu politica externă pe scări
Mai
rar o politică externă atît de amestecată, de „săltăreaţă”, de
contradictorie precum cea pe care o practică România sub mandatul
preşedintelui-jucător Traian Băsescu. Uneori, această politică pare
coborîtă din înţelepciuni ancestrale – de pildă, atunci cînd joacă
„cartea americană” sau cînd militează pentru o poziţie occidentală
coerentă la Marea Neagră –, alteori însă, este pură improvizaţie,
alcătuită din declaraţii făcute sub impulsul inspiraţiei, ce se
dovedeşte de multe ori cum nu se poate mai neinspirată! Unele dintre
declaraţiile dumisale de „politică externă” urmăresc, de fapt, scopuri
şi ţinte interne precise, încadrîndu-se în permanenta campanie
electorală şi de imagine în care pare a se afla locatarul tumultuos de
la Cotroceni. Să luăm în discuţie recentele dumisale spuse privind
Ucraina. Pe de o parte, în pragul summitului NATO de la Bucureşti,
preşedintele, alături de Statele Unite şi împotriva Franţei şi
Germaniei, ţări speriate de poziţia Rusiei şi de şantajul cu gazul
rusesc ca de bombe, preşedintele s-a declarat pentru invitarea imediată
a Ucrainei (şi a Georgiei, de altfel) în alianţa nord-atlantică. Pe de
alta, cam în acelaşi timp, acelaşi vajnic prim demnitar al statului
român, declara Tratatul semnat acum vreo duzină de ani cu statutul din
proximitate ca fiind dăunător României, încheiat sub presiunea
Kievului, iar pe negociatorii şi semnatarii acestuia, recte fostul
preşedinte Emil Constantinescu şi fostul ministru de externe Adrian
Severin, nişte „trădători”. Nici nu mai contează că negocierea
Tratatului începuse şi se desfăşurase în cea mai mare parte sub un
mandat anterior, al domnilor Iliescu şi Năstase! Sigur că, în plan
intern, asemenea declaraţii spectaculoase au un efect electoral sigur
asupra publicului mai puţin informat în ceea ce priveşte chestiunile de
politică externă. Însă, pentru publicul informat, pentru specialiştii
în domeniu, cum erau politicienii, diplomaţii şi jurnaliştii invitaţi
în acele zile la Bucureşti, aceste declaraţii nu puteau avea alt efect
decît ridicarea mirată din umeri, dacă nu chiar punerea sub semnul
întrebării a discernămîntului impetuosului politician român. De ce?
În primul rînd, pentru că respectivul tratat nu s-a semnat sub
presiunea Kievului, căruia îi era indiferet dacă şi cînd se semenează
aşa ceva. În acei ani, nu Ucraina avea nevoie de un asemenea document
ci, aflată în pragul aderării la NATO şi UE, România însăşi. Este
adevărat că Ucraina nu a cedat în niciun punct în timpul negocierilor
dar, dacă au existat unele presiuni, acestea nu au fost ucrainiene, ci
au fost exercitate, eventual, de instituţiile politice europene şi
euro-atlantice, care-şi doreau un nou membru, România, fără mari
tensiuni în vecinătate. Dar semnarea nu era, totuşi, obligatorie – în
fond, nici astăzi nu există vreun Tratat între România şi Moldova, iar
membri în cele două structuri sîntem deja de mai mulţi ani! În doilea
rînd, pentru că problemele litigioase dintre cele două ţări – platoul
continental de la Marea Neagră, Insula Şerpilor etc –, au fost
transferate Tribunalului de la Haga spre judecată şi se află în curs de
judecare. În al treilea rînd, pentru că Tratatul a fost trecut prin
Parlament, cu tot cu votul d-lui Băsescu, în acea perioadă ministru la
transporturi şi parlamentar. Şi, în sfîrşit, pentru că Tratatul cu
Ucraina a expirat acum aproape doi ani şi a fost reînnoit automat,
conform clauzelor sale finale, pentru că niciuna din părţile semnatare
nu l-a denunţat şi nici n-a solicitat renegocierea vreunui punct din
cuprinsul său! Acum doi ani, preşedintele, prin urmare dl. Traian
Băsescu, a tăcut! De ce l-or fi apucat declaraţiile acestea foarte
puţin responsabile acum? Nu ştiu alţii cum sînt, dar mie, cînd văd un
politician cum utilizează aberant unele pîrghii de politică externă
pentru a-şi rezolva problemele interne de popularitate, îmi trece brusc
prin minte un alt politician, mai de demult. Unul de tristă memorie! Şi
care n-a terminat cu bine aventura sa pe pămînt!
„Revoluţia conservatoare” a lui Constantin Brâncuşi
De vreo
zece zile, pe site-ul celebrei Saatchi Gallery din Londra se desfăşoară o
competiţie internaţională între 500 de artişti plastici importanţi ai secolului
trecut, care urmează a fi ierarhizaţi de publicul din întreaga lume. Sigur, a
ne gîndi că acest mod se va stabili valoarea efectivă a respectivilor artişti,
e o prostie, dar nu asta şi-a propus celebra casă de licitaţie, ci evaluarea
popularităţii respectivilor artişti. De cînd se desfăşoară competiţia, Brancuşi
a fost de două ori coborît de pe primul loc, unde se afla la distanţă de de
zeci de mii de voturi de Picasso. Miercuri la prînz, de pildă, sculptorul român
trecea de 42.000 de voturi, pe cînd pictorul spaniol ajunsese la 15.000. Seara,
Picasso îşi păstra scorul, pe cînd Brâncuşi coborîse pe 18, cu 13.909. Nu-mi
dau seama de ce s-a întîmplat asta, pentru că organizatorii competiţiei nu dau
nici o explicaţie! În condiţiile în care, de pe acelaşi computer – am verificat
asta! –, nu se poate vota de două ori, nu văd cum ar fi putut fi distorsionată
votarea. Iar dacă aceasta a fost, totuşi, falsificată de hackeri pricepuţi,
organizatorii ar fi trebuit sa explice asta, altfel toţi cei care au văzut
scorurile anterioare acestei ultime depunctări severe a lui Brâncuşi au motive
de suspiciunea faţă de casa de licitaţie.
Bun, eu
n-am de gînd să mă ocup de asta, e problema organizatorilor, nu-mi simt nici
lezată „mîndria naţională” din pricina asta dar, profitînd de ocazia oferită de
acest „concurs cu publicul”, vreau să mă opresc puţin asupra cazului Brâncuşi,
unul din cele mai spectaculoase din istoria artei moderne. Indiferent de ce loc
va ocupa marele artist în clasamentul final – oricum este vorba despre o lista
cu vreo 20 – 25 de giganţi şi de aproape 500 de mari artişti! – un lucru e
sigur, anume acela că Brâncuşi a fost o piatră de hotar în sculptura modernă şi
chiar în toate artele plastice. Acestea au fost într-un fel pînă la Brâncuşi şi
cu totul în alt fel după el.
Dar există
ceva şi mai interesant în cazul său – în vreme ce ceilalţi mari revoluţionari
ai artei veacului trecut – suprarealişti, dadaişti, avangardişti în general –,
practicau un fel de „salt înainte” negînd tradiţia artelor plastice, făcînd
uneori, cum e cazul proletkultului, tabula rasa din aceasta, revoluţia
artistică a lui Brâncuşi este una „conservatoare”. Pentru a face un „salt
înainte” mai spectaculos decît al congenerilor săi, Brâncuşi face mai întîi un
uriaş „salt înapoi”. Brâncuşi nu neagă tradiţia, decît eventual pe cea
academistă, ci dimpotrivă se duce la originile acesteia, la începuturi.
Epuratele forme plastice ale acelui Brâncuşi care devenise deja Brâncuşi,
despărţindu-se, de pildă, de maestrul său Rodin, fac un arc retrospectiv în
timp pînă la formele similare ale neoliticului, deci din perioada de la
începurilor istoriei „omului modern”. Nu e vorba, sper că e limpede, de
modernitatea recentă, de după revoluţiile inaugurale, ci de prima, cea marcată
de începurile artelor. Şi, astfel, despărţindu-se de modernitatea istorică şi
artistică recentă şi regăsind-o pe cea de la origini, Brâncuşi a devenit,
probabil cel mai modern, pentru că şi substanţial, nu doar formal, dintre toţi
artiştii moderni. Să ne mai amintim că Eliade şi alţi istorici şi fenomenologi
ai religiilor şi ai culturii au descoperit vasta unitate culturală a omului
neolitic, care a făcut ca „lumea formelor” – de la chirpici la statuete şi de
la obiceiurile alimentare la primele instrumente muzicale – să fie acelaşi pe
un spaţiu care se întindea din India, chiar de dincolo de aceasta, pînă la
Atlantic şi peste tot în jurul Mediteranei. De ce am amintit acest lucru?
Pentru a arăta că, chiar dacă scorul la care ajusese în două rînduri va fi fost
cumva falsificat, acesta era plauzibil. În opera lui Brâncuşi, se pot regăsi
toţi urmaşii acelui lumi cumva pre-babelice care era cea neolitică, în cele din
urmă, întreaga umanitate civilizată de astăzi. De ce? Pentri că aceasta,
înainte de a fi originală, în fapt, singulară, era mai întîi, una originară.
PS La vreo
oră după ce mi-am terminat articolul, Brîncuşi era din noul pe primul loc,
recuperînd 17 locuri în clasament. Pînă apare textul, mai pot avea loc nu ştiu cîte asemenea
răsturnări de situaţie. E limpede că această „competiţie” e complet aiurită. De
altfel, nu e precizat nici cît durează votarea! Dar măcar m-a îndemnat să mă
concentrez puţin asupra lui Brâncuşi!
PSD – întoarcerea revenanţilor Gata,
PSD-ului i-au trecut fumurile reformiste! Dl. Iliescu se reîntorsese
deja, ca preşedinte de onoare, la mai puţin de doi ani de la debarcarea
din orice funcţie în partid, iar la recentul Consiliu Naţional, cu
sprijinul aceluiaşi Iliescu, dar şi al baronilor locali reactivaţi, s-a
reîntors şi dl. Năstase.
Degeaba
încearcă acum dl. Geoană să-şi îngroaşe vocea şi să se aburce pe
vîrfuri, degeaba strigă după anticipate, posibilul său moment de glorie
a trecut ca apa pe Dîmboviţa. După ce a reuşit să coboare şi mai mult
partidul în sondaje, pe fondul unei uzuri accentuate a puterii, fără
să-l fi reformat măcar profitînd de situarea în opoziţie, vremea sa s-a
dus. Va mai fi păstrat în poziţia de preşedinte o bucată de vreme, ca
un fel de manta de ploaie, dar puterea sa, prins ca într-o menghină
între grupurile Iliescu şi Năstase, va fi nulă. Mai nulă decît este
acum, dacă aşa ceva e posibil! Va mai fi păstrat cît să se facă
definitiv de rîs, astfel încît fumurile reformiste să le iasă tuturor
pesediştilor din cap, dacă nu definitiv, atunci măcar pînă la ieşirea
din politică – cu picioarele înainte, după propria declaraţie! – a
d-lui Iliescu şi o eventuală condamnare penală – ce pare tot mai
improbabilă! – a d-lui Năstase. De altfel, cel din urmă se arată a fi
atît de sigur pe el încît ameninţă cu o nouă candidatură la preşedinţia
României.
Plecînd de la centru, mişcarea de contrareformă, procesul
de întoarcere a revenanţilor, dă deja semne de vitalitate şi în
teritoriu, în filialele judeţene şi locale, unde „foştii” se agită
pentru a reocupa primul plan – dacă nu direct în funcţii, măcar în
dezbaterea publică. Chiar la Iaşi, unde vocea senatorului Ion Solcanu
nu se mai auzise de vreo trei ani, s-a făcut auzită acum cîteva zile cu
prilejul unui atac la adresa modului în care este condusă filiala. I-a
răspuns junele Cătălin Ivan, pe care dl. Solcanu l-a executat în cîteva
cuvinte. Pe bună dreptate, ţinta fusese, în fond, dl. Gheorghe Nichita,
preşedintele organizaţiei judeţene. Iar dl. Nichita nici măcar nu se
dovedise excesiv de reformist, se alăturase doar oportunist echipei
d-lui Geoană cînd era pe val, pentru a accede la actualele poziţii
politice locale şi naţionale. Dar în teritoriu, tensiunile se află abia
la început, ele vor creşte pe măsură ce se vor apropia alegerile locale
şi, mai ales, cele parlamentare cînd lupta pentru funcţiile politice va
fi completată de cea pentru funcţiile de reprezentare în instituţiile
exercitării puterii. Ca într-un banc de pe vremuri: „pauza s-a terminat
– capul la fund!”. Cam aşa stau lucrurile cu reforma din PSD! Merită să
ne mai întrebăm un singur lucru – acest partid care, de la PCR la FSN,
PSDR, PDSR, PSD, şi-a tăiat de atîtea ori coada, mai este capabil de o
dizidenţă şi, deci, de o ultimă sciziune? Prin urmare, mai este posibil
să apară din interiorul său un partid social-democrat veritabil?
De la statul comunist la statul securist
Cînd,
în ianuarie 1990, am publicat în publicaţia la modă pe atunci „Opinia
studenţească” editorialul „Securitatea a cîştigat Revoluţia”, am avut o
mulţime de discuţii în contradictoriu, trezindu-mă acuzat pînă şi de
„defetism”. Acum, se vede cred mult mai bine că nu eram deloc defetist,
ci numai lucid! Între timp, Securitatea a cîştigat nu doar Revoluţia,
ci şi tranziţia, începuturile democraţiei liberale, iar acum, prin
bătălia pentru CNSAS, tocmai se pregăteşte să cîştige şi bătălia cu
trecutul! Orwell ne-a averizat, dar n-am fost în stare să înţelegem
avertismentul – „cine controlează prezentul controlează şi viitorul,
iar cine controlează viitorul controlează şi trecutul”! În fond, ceea
ce a început în zilele înfierbîntate din decembrie 1989 şi s-a
desăvîrşit pe parcurs nu a fost altceva decît substituirea statului
comunist cu statul securist. Iar statul securist are urgentă nevoie de
„spălarea trecutului” ori, în termenii lui Orwell, de rescrierea
acestuia. Episodul CCR – CNSAS ar putea fi ultima bătălie a acestui
război. E limpede că, fără sprijin public, bătălia este inegală. Pe de
o parte, avem CCR, instituţie alcătuită din persoane cu pregătire
juridică aproximativă, cu doctorate la Academia PCR „Ştefan Gheorghiu”,
unele dovedite a fi colaborat cu Securitate, persoane provenind din
elita politico-juridică a anilor optzeci, deci a ceauşismului tîrziu,
cea mai sinistră perioadă a comunismului, inclusiv sub aspectul
„selecţiei cadrelor”. De partea sa, se află cam toată elita economică
şi politică actuală, de aceeaşi origine dubioasă din punctul de vedere
al competenţei, dar şi din punct de vedere etic, deci elita sosită în
viaţa publică post-decembristă din laboratoarele PCR şi ale
Securităţii. De partea cealaltă, CNSAS, o instituţie cu dinţii tociţi
chiar prin legea de înfiinţare, infiltrată prin desemnarea politică a
membrilor Colegiului şi, din acest motiv, nu din calea afară de
profesionistă. De partea sa, o mică parte a opiniei publice, partea cea
mai mare fiind pur şi simplu anesteziată, care de bîlciul politic, care
de grija zilei de azi, care de amîndouă la un loc. Nu i-a fost deloc
greu celei dintîi – încălcînd toate principiile de drept, de la
autoritatea lucrului judecat pînă la conflictul de interese – s-o
îngroape pe cealaltă. Sigur, pe moment, prin Ordonanţa guvernului, dată
mai mult de gura presei decît din convingere intimă, CNSAS a fost
dezgropat pe jumătate. Dar asta nu înseamnă nimic. Pe de o parte,
instituţia nu mai are nici urmă de colţi, pe de alta, nimeni nu
garantează că şi aşa ştirbă, nu va fi acuzată iarăşi de
neconstituţionalitate, prin atacarea Ordonanţei!
De ce s-au petrecut
toate acestea acum? Mai întîi, pentru că acum CNSAS deţine aproape în
întregime dosarele Securităţii. Al doilea, pentru că este un an
electoral, chiar dublu electoral, şi clasa politică îşi ia măsuri de
auto-protecţie a imaginii. În sfîrşit, pentru că pe rolul CNSAS
intraseră în studiu dosarele magistraţilor, iar în cazul lor, eventuala
decizie de colaborare cu Securitatea nu înseamnă numai oprobiu public,
ci şi excluderea din corpul profesional. Cum se vede, reprezentanţii
statului securist se apără prin toate mijloacele! Era să spun „din
toate poziţiile”, cum spunea dl. Iliescu, reprezentant de marcă al
statului securis, că trăgeau „teroriştii” din decembrie! Să nu mă ia
nimeni cu iubirea de patrie, pasiunea pentru profesie şi toată falanga
de vorbe mari, ei nu îşi apără altceva decît privilegiile – de putere,
economice, financiare etc.
S-a reproşat CNSAS că a deconspirat mai
mulţi colaboratori ai Securităţii decît securişti ca atare, eu însumi
am făcut asta de mai multe ori. Acum, îmi dau seama că nici nu se putea
altfel. Nu doar pentru că, pînă anul trecut, CNSAS nu avea decît cîteva
mii de dosare, ci şi din pricina „strategiei” aplicate de Securitate
pentru a pune mîna pe ruinele statului comunist şi a-şi „făuri”
propriul stat. În vreme ce turnătorii au fost împinşi mai ales în
partide, în presă, în posturi publice cu oarece vizibilitate, cu puţine
excepţii – probabil erau prea proşti pentru altceva –, securiştii
propriu-zişi au rămas în afara controlului CNSAS, ei îndeletnicindu-se
cu „capitalismul”, transferînd în privat tot ceea ce era cît de cît
profitabil din „economia socialistă”, dovedindu-se maeştri ai
afacerilor cu bugetele publice, punînd mîna, prin foştii „acoperiţi”,
şi pe comerţul exterior prin care au provocat cel mai mare deficit
comercial – importuri de combustibili şi energie, de produse de lux, ca
să-şi ţină obrazul, exporturi de cherestea brută, de produse realizate
în lohn etc – dintre toate statele recent intrate în UE. Cine vrea
detalii despre modul în care s-au transformat securiştii în
„capitalişti”, controlîndu-i pe turnătorii care s-au făcut
„politicieni” sau „lideri de opinie”, nu are decît să citească cartea
lui Marius Oprea, „Moştenitorii Securităţii”. Va avea ocazia să afle că
„democraţia liberală” incipientă de la noi n-a crescut „natural”, ci a
fost şi ea, ca şi „socialismul real”, „construită”. De Secu, dragii
bunicului! Ei, bine, din acest motiv trebuia îngropat CNSAS, din aceste
motive este atît de importantă crîncena bătălia pentru trecut!
Securiştilor nu le ajung puterea şi banii, ei mai vor şi
respectabilitate!
Logica şchioapă a desfiinţării CNSAS
Liviu Antonesei
Acum
circa opt ani, Curtea Constituţională a României, solicitată să se se
pronunţe asupra constituţionalităţii proaspetei pe atunci legi de
funcţionare a CNSAS, a declarat legea ca fiind constituţională, fără
nici o obiecţie! După acest interval, sesizată fiind de avocatul lui
Felix, CCR confirmă şapte puncte ale legii în care aceasta are
constituţionalitatea afectată şi, pentru a nu se pierde în detalii,
declară legea neconstituţională cu totul, en gros! Procedînd în acest
mod, CCR încalcă un principiu de drept care spune că nu mai avea
competenţa materială să se pronunţe, întrucît deja de pronunţase!
Votînd pe dos de data aceasta, CCR ignora şi autoritatea lucrului deja
judecat – judecat de ea însăşi! Dacă mai adăugăm şi contextul în care a
sosit decizia CCR, adică în momentul în care CNSAS începuse verificarea
dosarelor a judecătorilor şi procurorilor, inclusiv a propriilor săi
membri, mai