În
luna aceasta, administraţia Bush a confirmat în sfârşit ceea ce zvonurile
spuneau de mult: facilitatea siriană era într-adevăr o centrală nucleară. Avea
acelaşi design ca şi centrala Yongbyon din Coreea de Nord, iar inginerii si
muncitorii nord-coreeni contribuiseră la construcţia ei. Coreea de Nord şi
Siria începuseră discuţiile privind facilitatea în 1997. Lucrările au fost
lansate în 2005. Când au atacat israelienii, mai rămăseseră doar câteva
săptămâni până la finalizarea sa.
Tot
ce ar mai fi lipsit atunci ar fi fost suficient plutoniu, pentru a putea iniţia
un ciclu de producţie de armament nuclear. Dacă li s-ar fi permis să continue,
până acum sirienii ar fi fost un stat cu arsenal nuclear..
Această
istorie are învăţăminte
Acţiunea
militară împotriva facilităţilor nucleare poate fi eficientă – mai ales dacă
respectivele unităţi sunt localizate la distanţă de centrele mai populate, cum
a fost cazul în Siria.
1)
De ani de zile auzim că este imposibil, de neconceput ca state precum Siria,
Ce
mai, e aproape ca şi când ar fi format o axă sau aşa ceva.
2)
Mulţi au cerut administraţiei Bush să „întindă o mână” Siriei. Iraq Study
Group, cu Lee Hamilton şi James Baker drept co-preşedinţi, a sugerat că Siria
ar putea ajuta la implementarea unei soluţii în Irak. Înainte de asta,
secretarul de stat al administraţiei
Din
fericire, această ultimă ameninţare mortală a fost interceptată la timp. Dar
putem recunoaşte în sfârşit că regimul Assad din Siria este parte a problemei
din Orientul Mijlociu, şi nu parte a soluţiei?
3)
Democraţii şi liberalii au criticat aspru administraţia Bush pentru faptul că
s-a concentrat asupra unor state sponsori ai terorismului, ca Siria şi Iranul,
în loc să se concentreze exclusiv pe grupuri teroriste non-statale ca al-Qaeda.
Au spus chiar că această concentrare asupra statelor-sponsor al terorismului
este o „pistă falsă." Dar teroriştii cu arme nucleare sunt mult mai
periculoşi decât cei care nu le au. Încercările Al-Qaeda de a procura arme
nucleare au eşuat. Ameninţarea terorismului nuclear vine în principal dinspre
state precum Siria, Iranul şi Coreea de Nord.
4)
Acţiunea militară împotriva facilităţilor nucleare poate fi eficientă – mai
ales dacă respectivele unităţi sunt localizate la distanţă de centrele mai
populate, cum a fost cazul în Siria. Şi deşi Siria are la dispoziţie
organizaţii teroriste, nu a ripostat. Ceva ce ne dă de gândit în legătură cu
mult mai seriosul program nuclear iranian.
5)
Dezvăluirile subliniază naivitatea fatală a consilierilor lui Barack Obama. Aşa
cum arăta Gabriel Schoenfeld pe blogul Commentary, Joseph Cirincione,
considerat de regulă principalul consilier pe probleme nucleare al lui Obama, a
respins în septembrie anul trecut primele zvonuri privind facilitatea nucleară
siriană, considerându-le „prostii de extremă dreapta.”
Cirincione
scria pe blogul Foreign Policy: „Asta [primele zvonuri privind facilitatea
nucleară] pare a fi lucrătura unui mic grup de oficiali care transmit pe surse
„informaţii” alese cu grijă, neverificate, pentru a promova o agendă politică
anterioară. Dacă vă sună a pregătire pentru război în Irak, aşa şi trebuie. De
data aceasta pare menit să deturneze un acord SUA – Coreea de Nord pe care
radicalii din administraţie îl consideră o cedare. Unii israelieni doresc să
împiedice orice dialog între SUA şi Siria."
Cirincione
pare să fi fost atât de hotărât să împiedice ceea ce considera ameninţarea
exagerărilor americane, atât de dornic să promoveze dialogul cu Siria, încât a
devenit orb la realitatea unei ameninţări nucleare.
Şi
din păcate nu este singurul care gândeşte aşa. Este opinia dominantă în rândul
specialiştilor pe politică externă ai Democraţilor – mai ales al celor din
jurul lui Obama.
De
te vom uita, Israele...
de
Sever Voinescu (Cotid.)
Cu
o zi înainte de expirarea mandatului britanic asupra Palestinei, pe 14 mai
1948, David Ben Gurion a citit Declaraţia de Independenţă a statului Israel
într-o sală a muzeului din Tel Aviv dominată de portretul lui Herzl, în cadrul
unei ceremonii al cărei secret s-a păstrat până cu o jumătate de oră înainte de
începere (invitaţiile fuseseră distribuite personal, prin curieri, în acea dimineaţă,
şi cuprindeau, expres, dorinţa organizatorilor ca invitatul să păstreze discreţia
asupra evenimentului).
Încă nenăscut, Israelul avea mulţi duşmani. La câteva ore după ceremonie,
câteva state ale lumii au recunoscut statul
În
aceeaşi zi au urmat alte câteva, nu multe.
Printre
acestea, spre onoarea ei, şi România. URSS va recunoaşte Israelul câteva zile
mai târziu. A doua zi după proclamarea statului
În
toţi aceşti ani, secundă de secundă, miza a fost maximă: nimic mai puţin decât
propria existenţă. În lumea postbelică, nu cred că există o altă
Aşezat într-un spaţiu deşertic, lipsit de resurse naturale, strivit între un
colos arab care îl urăşte furibund şi o mare, Israelul este una dintre cele mai
impunătoare lecţii de istorie pentru oricine tocmai pentru că, în acest context
geopolitic, a devenit o democraţie prosperă şi o importantă putere a lumii.
Într-o
carte celebră, Hegel spune că istoria se poate gândi în trei feluri, fiecare
dintre acestea corespunzând, de fapt, unui palier de înţelegere a lumii.
Primul, numit de el „istoria nemijlocită“, cuprinde faptele înaintaşilor
noştri, evenimentele istorice aşa cum au fost ele sau, mai bine zis, aşa cum
ştim noi că au fost ele.
Al
doilea, „istoria reflectată“, cuprinde identificarea spiritului unui anume timp
sau al unui anume popor şi interpretarea faptelor şi a evenimentelor „istoriei
nemijlocite“ prin prisma acestuia. În fine, al treilea, „istoria filozofică“,
foloseşte arsenalul de date al „istoriei nemijlocite“ şi al celei „reflectate“
pentru a ţinti cel mai sus: identificarea sensului de dezvoltare al istoriei,
găsirea raţiunii sale fundamentale, a sensului ei.
Pe
fiecare dintre aceste trei paliere, istoria Israelului, deşi scurtă, este
bogată până la luxurianţă şi pilduitoare. Dar, mai ales, este o istorie eroică
şi victorioasă, căci este plină de evenimente uimitoare, de spirit şi de
sensuri. Istoria Israelului este, la rândul ei, doar o parte a istoriei unui popor
fundamental, care a dat lumii ,,Cartea Cărţilor’’ şi, ca şi cum asta nu ar fi
fost de-ajuns, un şir interminabil de talente copleşitoare şi de minţi
admirabile.
Cred
că a fi astăzi alături de
Iar
o întreagă civilizaţie născută din binefacerile ,,Cărţii’’ ar trebui să îşi
jure, parafrazând pe evreii exilaţi după cucerirea babiloniană a Ierusalimului
din 586: „De te vom uita, Israele...“
Abba
Eban Speaks on
by
Daniel Pipes
On
the occasion today of Israel's 60th anniversary, going back fifty years and
watching a television
interview on April 12, 1958, with the country's then-ambassador to
the United States, Abba Eban, offers both an insight into what has changed and
what has not and an opportunity to hear the most eloquent defender, bar none,
of the Jewish state. Video and transcript of the interview can both be found on
the
Well, Mr. Wallace, the last ten years have not only
been years of violence. They have been incomparable years of joyous creation,
of sovereignty restored, of the people gathered in, of a land revived, of
democracy established, but there has also been violence imposed by the
hostility of our neighbors.
For
our second decade, we devoutly hope for a period of peaceful consolidation. We
hope that there will be no recurrence of the violent conflicts which marked our
first decade, but that we and our kindred neighboring people will devote all
our efforts to the development of our respective countries and of our common
region.
Comment:
(1) The whole 4,300-word interview is well worth viewing or reading.(2) Eban
was not only
by
Daniel Pipes (National Post)
They
make an interesting, if infrequently-compared
pair. Pakistan's experience with widespread poverty, near-constant
internal turmoil, and external tensions, culminating in its current status as
near-rogue state, suggests the perils that Israel avoided, with its stable,
liberal political culture, dynamic economy, cutting-edge high-tech sector,
lively culture, and impressive social cohesion.
But
for all its achievements, the Jewish state lives under a curse that
The
enemies of
First
come the foreign states: Five armed forces that invaded
Second
come the external Palestinians, those living outside
Third
come the Muslim citizens of
If
this long list of perils makes
That
The
If
all the members of this imperiled quintet worry about extinction,
Fericirea unora e, uneori,
tragedia altora. Israelienii au sărbătorit joi, 8 mai, 60 de ani de
existenţă.
Palestinienii marchează de
regulă această zi, calificînd-o drept „nakba”, drept
"catastrofă" naţională. Catastrofa în care se găsesc
palestinienii şi cauzele ei, reale sau imaginare constituie subiecte constante
ale presei occidentale.
Dar, în ce stare se află
societatea israeliană la 60 de ani de la înfiinţarea statului evreu modern? Şi
ce perspective de viitor are?
„A vorbi despre israelieni
fără a crede în miracole înseamnă să dai dovadă de o crasă lipsă de realism”,
afirma cândva, pe-un ton glumeţ, primul premier israelian, David Ben Gurion.
Aflat la cârma ţării sale acum 6 decenii, Ben Gurion ar avea, dacă ar mai trăi
azi, toate motivele să fie mândru de el, de bilanţul său politic şi de
compatrioţii săi.
Refăcut în Ţara Sfântă,
după 2 milenii de dispersie a poporului evreu, Israelul modern, apărut din
rugăciuni străvechi, din ideile ultramoderne ale unor intelectuali liberali,
precum şi dintr-o dură muncă de pionierat continuă, iată, să existe şi să
prospere. Statul evreu, creat şi apărat de supravieţuitorii sistemului
concentraţionar nazist, după exterminarea unei mari părţi a populaţiei
evreieşti din Europa, a rezistat numeroaselor tentative ale statelor arabe
vecine de a-l distruge.
La finele anilor 40, când
a apărut pe harta lumii, în temeiul unei decizii a organizaţiei mondiale şi în
pofida unei agresiuni concertate a 5 armate arabe, statul evreu avea o
populaţie de circa 600 de mii de oameni. Bună parte din această populaţie trăia
într-un oraş sfânt divizat şi distrus de război. Azi, acelaşi stat, cu graniţe
lărgite şi capitala în Ierusalimul reunificat, adăposteşte o populaţie de
peste 7 milioane de oameni, din care aproape 6 milioane sunt evrei, iar un
milion şi jumătate arabi.
In intervalul celor 6 decenii,
care s-au scurs de la fondarea statului, societatea israeliană a făcut nişte
eforturi ieşite din comun şi nu doar în domeniul militar. A absorbit milioane
de imigranţi din toate colţurile lumii, inclusiv sute de mii de evrei
sefarzi din ţările arabe, pe care i-a integrat într-o epocă de mari greutăţi
economice şi într-o fază, în care oştirea refugiaţilor depăşea numeric întreaga
populaţie autohtonă.
Aceiaşi societate a salvat
ebraica, limba Bibliei, care părea să fie condamnată la moarte. Şi a optat
pentru o democraţie de tip occidental, pe care a perpetuat-o şi a apărat-o în
ciuda ameninţărilor existenţiale cu care s-a confruntat dintotdeauna.
Din capul locului, conducerile
statului evreu au alocat fonduri uriaşe educaţiei, învăţământului şi cercetării
ştiinţifice. In 60 de ani, universităţile ţării s-au înmulţit de la 2 la 8, iar
Israelul face parte din plutonul fruntaş al ţărilor care dispun de tehnologie
de vârf, de spitale, artişti, savanţi şi instituţii ştiinţifice de mare prestigiu.
Simultan însă, această societate
rămâne grav periclitată. Principalele primejdii externe continuă să
fie terorismul islamist şi Iranul fundamentalist, condus de un regim
negaţionist al Holocaustului, care a ameninţat că va şterge statul evreu de pe
hartă şi încearcă să-şi procure arme nucleare.
În răstimp, fie că e vorba de
Hizbullah, în sudul Libanului, ori de Hamas, care lansează rachete din Gaza
asupra localităţilor israeliene, aliaţii extremişti ai Teheranului îşi
zăngănesc armele şi refuză orice acord de pace.
La fel de notabile rămân
însă şi riscurile interne. Gravă e mai cu seamă scindarea şi erodarea mişcării
sioniste, căreia i se datorează fondarea statului evreu modern. Poate la fel de
pernicioasă este divizarea unei societăţi, care încă n-a izbutit să-şi aplaneze
conflictele sociale şi culturale lăuntrice, de pildă cel dintre majoritatea
seculară şi segmentul ei religios, dintre majoritatea ei democratică şi o
minoritate extremistă.
Va reuşi oare Israelul să-şi
rezolve problemele? Inamicii săi - şi nu sunt puţini - speră ca epoca
miracolelor să fi apus pentru evrei. Pariul lor pare, multora, destul
de realist, ţinînd cont de magnitudinea, de acuitatea şi de numărul mare
al acestor probleme. Sărbătorindu-se unii pe alţii, evreii îşi urează să
trăiască 120 de ani. Israelul modern n-a împlinit decât jumătate din această
vârstă. Date fiind însă dinamismul societăţii israeliene, dorul ei de
libertate şi calitatea democraţiei edificate în Ţara Sfântă nimic nu pare
în măsură s-o împiedice să asigure supravieţuirea statului evreu mult dincolo
de limita altor 6 decenii.
Vorbind
familiilor acestora, premierul israelian Ehud Olmert s-a străduit să
scoată în evidenţă diferenţa morală despărţindu-i pe apărătorii statului evreu
de cei ce doresc să-l distrugă.
„Cere
pacea şi caut-o”, le recomandă scrierile sfinte celor credincioşi. Pe muntele
Herzl şeful guvernului de la Ierusalim a evocat acest
mesaj biblic, transmis de înţelepţii evrei coreligionarilor lor.
„Spre deosbire de inamicii noştri, pentru noi sacră e viaţa omului, nu moartea
lui”, a spus în context primul ministru israelian. Vorbind copiilor, părinţilor
şi soţilor celor ucişi ori mutilaţi în atentate teroriste, Olmert a mai spus
textual: „între noi nu se găsesc „martiri” şi nici mame, care să-şi
trimită cu bucurie copiii să se arunce în aer într-un autobuz înţesat de
pasageri sau într-un magazin plin de cumpărători”.
În
Înclinîndu-se
în faţa rudelor celor peste 1600 de victime evreieşti ale diverselor campanii
şi atacuri teroriste, primul ministru s-a arătat profund îndurerat de
pierderile suferite, dar a ţinut totodată să declare că „Israelul va continua
să lupte cu toată forţa împotriva terorismului”, ce-i ameninţă direct pe
toţi cetăţenii statului evreu. „Noi toţi suntem ţinte ale teroriştilor”,
a adăugat Olmert. Şeful executivului de la Ierusalim a precizat totodată că,
spre deosebire de inamicii statului evreu, „noi nu negăm dreptul nici unui
popor de a trăi în pace”.
În
context, premierul israelian a declarat că au loc în prezent negocieri serioase
cu partea palestiniană, „conflictul dintre cele două naţiuni nefiind câtuşi de
puţin nesoluţionabil”. E „iminent să cădem de acord asupra marilor principii
ale unei înţelegeri capabile să pună capăt litigiului”, a mai spus
Olmert, adăugând că „există între vecinii Israelului şi lideri care, dorind
pacea, au înţeles acest lucru şi s-au angajat în tratative cu statul evreu”.
„De
cealaltă parte însă continuă să fie la lucru în regiune şi o alianţă
diabolică a celor ce susţin axa terorii”, a precizat Olmert, făcând aluzie la
ameninţarea nucleară iraniană – principalul pericol confruntând statul evreu
modern. Premierul israelian le-a amintit compatrioţilor săi că însăşi existenţa
lor depinde de voinţa şi de capacitatea lor de a se apăra, şi de a-şi apăra
libertatea şi interesele vitale.Astfel au stat lucrurile şi în trecut. Primul
conflict armat s-a abătut asupra micului stat din Orientul Mijlociu în mai
1948, imediat după proclamarea independenţei sale, în temeiul unui vot al
Naţiunilor Unite derulat în Adunarea Generală la 29 noiembrie 1947. Nu
mai puţin de cinci armate arabe au atacat atunci proaspăt renăscutul stat
evreu. Ele s-au văzut înfrânte de o populaţie prost înarmată, dar extrem de
hotărâtă să nu se lase exterminată ori alungată dintr-o patrie regăsită după
2000 de ani.
A
urmat un război cu Egiptul, în 1956, apoi cel de 6 zile, din iunie 67, războiul
de Iom Kippur din 1973, câştigat de israelieni in extremis, precum şi confruntările
din Liban, din anii 80 şi din 2006.
Peste
22 de mii de militari israelieni şi-au pierdut viaţa apărându-şi
Sexagenarul
In
prezent, Holocaustul e departe de a epuiza conţinutul şi de a întemeia în mod
exclusiv raţiunea legăturilor dintre
Puţine
sunt ţările cu care
„Securitatea
statului evreu nu va fi niciodată negociabilă”, a declarat, acum câteva
săptămâni, cancelarul Germaniei Angela Merkel.
Aflată în vizită la Ierusalim,
spre a marca aniversarea a 6 decenii de la fondarea statului israelian modern,
declaraţia lui Merkel a părut să fie doar o reiterare a unui mai vechi
angajament german.
Întemeiat
pe asumarea răspunderii pentru Holocaust, deci pentru exterminarea, în
numele germanilor, a 6 milioane de evrei europeni, crima magna care a precedat
reînfiinţarea, după 2000 de ani, a statului evreu, acest angajament al
Republicii Federale a fost frecvent reafirmat.
Totuşi,
din mai multe motive, israelienii şi întreaga lume evreiască au acordat net mai
multă credibilitate promisiunii lui Merkel, decât afirmaţiilor similare ale
predecesorilor ei.
Cancelarul
Schroeder bunăoară rostise aserţiuni solemne de acelaşi fel. Tot el însă
îi făgăduise Americii, după megaatentatele de 11 septembrie 2001, o
"solidaritate necondiţionată", doar pentru ca, apoi, să declanşeze
cea mai antiamericană campanie electorală din întreaga istorie a Germaniei
apusene postbelice.
Merkel
e din alt aluat. Ea a crescut în fosta Germaniei comunistă, la umbra ocupaţiei
sovietice şi ştie bine ce valoare are democraţia şi cât de consistent cu orice
regim totalitar e antisemitismul, inclusiv cel comunist, drapat în
anti-sionism, pe care l-a practicat fostul regim din Berlinul răsăritean.
Evident,
israelienii nu şi-au plasat niciodată integral propria securitate sub controlul
unor puteri străine. Iar SUA vor continua să joace şi în domeniul militar, în
calitate de aliat al statului evreu, un rol mult mai consistent decât
Dar
raporturile dintre Ierusalim şi
Fiindcă
a proteja Israelul şi a coopera intens cu statul evreu ţine în mod indiscutabil
de propriul interes naţional german, în fapt de interesul întregii lumi libere.
Fiindcă statul evreu e deopotrivă o democraţie solidă şi dispune de o societate
deschisă extrem de dinamică, reprezentînd un factor ştiinţific şi comercial
câtuşi de puţin neglijabil.
Totodată,
Israelul modern împărtăşeşte bună parte din tradiţiile europene şi dispune de
aceleaşi rădăcini culturale, identitare şi religioase cu apusul creştin.
In
fine, statul evreu este cel mai puternic bastion occidental antiterorist şi
antiislamist din Orientul Mijlociu.
A
fi alături de societatea israeliană în lupta ei împotriva noului totalitarism
de extracţie fundamentalistă, care ameninţă lumea liberă e, ca atare, o
atitudine dictată de instinctul autoconservării. Ea exprimă în esenţa
ei, din unghi occidental, un act de autoapărare, pur şi simplu.
SUA
şi dilemele de securitate ale Orientului Mijlociu
Analiza
cauzelor fenomenelor de radicalizare şi terorism indică faptul că însăşi prezenţa
militară
Priorităţile
SUA în regiune gravitează în jurul unor puncte clare: protejarea statului
Israel, dar şi a statelor arabe cu o administraţie moderată, menţinerea unui
acces optim spre Golful Persic (mai ales în ceea ce priveşte securizarea
transportului petrolului), lupta împotriva terorismului şi lupta împotriva
proliferării armelor de distrugere în masă. Menţinerea unui flux constant al
resurselor dinspre Orient spre lumea occidentală este o prioritate, având în
vedere faptul că estimările privind consumul de petrol până în 2030 reliefează
o creştere cu aproximativ 70% a consumului global. Aceste obiective pot fi
îndeplinite cu o prezenţă militară mult mai redusă. Să ne amintim că în timpul
Războiului Rece prezenţa militară americană a fost redusă şi nepermanentă; dacă
în 1989 numărul de trupe americane era cifrat la 600-700, după invazia din 1990
numărul de militari prezenţi în Arabia Saudită se ridica la 500.000.
Pentru
atingerea obiectivelor regionale, SUA au nevoie doar de o prezenţă minimală
din punct de vedere militar. Asigurarea protecţiei infrastructurilor petroliere
reprezintă o misiune pe care guvernele ţarilor-gazdă trebuie să le asigure,
iar SUA trebuie să ofere garanţii de securitate, dar şi să favorizeze
menţinerea unui mediu politic moderat ce poate stabili cu luciditate
priorităţile privind securitatea. Lupta împotriva proliferării armelor de
distrugere în masă, în special dosarul iranian, poate fi realizată cu un număr
restrâns de trupe; aici înţelegând trupe specializate pe distrugerea de
ţinte precise, a infrastructurii de lansare a rachetelor şi întreaga capacitate
de reacţie. Trupele ce pot asigura aceste misiuni pot fi grupate în jurul
unor baze aeriene capabile să sprijine războiul de la distanţă, eficient şi
într-o manieră mai discretă.
Prezenţa
militară masivă în Arabia Saudită a reprezentat una din cauzele radicalizării
poziţiilor şi mai ales cea a lui Osama bin Laden, care încă din 1994 deplângea
această prezenţă pe tărâmul sfânt al musulmanilor. Regândirea anumitor
planuri şi strategii trebuie să reprezinte o prioritate pentru viitoarea
administraţie de la Washington, iar însăşi ideea de implicare a Irakului şi
Iranului în arhitecturi de securitate regională poate reprezenta o soluţie
viabilă şi un înlocuitor pentru prezenţa militară masivă. O arhitectură de
securitate bine definită poate reprezenta un punct de start pentru dezbateri,
unde jucătorii – inclusiv Iranul – pot aduce în prim-plan probleme comune.
Astfel o structură comună de securitate poate fi o alternativă viabilă la o
alianţă împotriva Iranului cu rezultate incerte şi eventuale consecinţe
nefaste pentru procesul de pace în regiune.
Jimmy
Carter negociază cu Hamas
Fostul
preşedinte a întreprins un turneu de nouă zile în Orientul Apropiat, pentru a
media în conflictul israeliano-palestinian. Statele Unite şi Israelul au
criticat această misiune.
Fostul
preşedinte al Statelor Unite, Jimmy Carter, s-a întâlnit la
"Reprezentanţii
Hamas au declarat că ar fi dispuşi să accepte un stat palestinian cu graniţele
din 1967, dacă palestinienii ar fi de acord, şi că ar recunoaşte dreptul
Israelului de a trăi paşnic ca vecin alături de statul palestinian."
Recunoaşterea
dreptului Israelului "de a trăi paşnic alături de statul palestinian"
nu presupune însă recunoaşterea dreptului la existenţă a Statului Evreu de
către gruparea extremistă Hamas. Speranţele lui Jimmy Carter s-au dovedit a fi
prea ridicate. Deşi fostul preşedinte american declarase după întrevederea cu
reprezentanţii Hamas că aceştia vor recunoaşte dreptul la existenţă al
Israelului, liderul grupării radical-islamice, Khaled Maschaal, a subliniat
ieri în cadrul unei conferinţe de presă că mişcarea pe care o conduce nu va
recunoaşte sub nici o formă dreptul la existenţă al Israelului.
Nu
este deci de mirare, că mesajul grupării Hamas a fost primit cu reţineri la
Ierusalim. Premierul israelian, Ehud Olmert, a precizat din nou că nu acceptă
nici un fel de negocieri cu gruparea radical-islamică. Cu toate acestea, Carter
a subliniat importanţa ofertei făcute la Damasc:
"Înseamnă
că Hamas nu va submina eforturile preşedintelui palestinian Abbas de a ajunge
la o înţelegere."
Încercarea
lui Jimmy Carter de a-i convinge pe reprezentanţii Hamas să accepte un
armistiţiu cu Israelul a eşuat însă.
"Înainte
de toate, am încercat să-i determin să încheie un armistiţiu. Propunerea mea a
fost, să accepte un armistiţiu unilateral de 30 de zile, fără participarea
Israelului. După ce au discutat această problemă timp de o zi întreagă,
reprezentanţiii Hamas au declarat că nu pot accepta un astfel de
armistiţiu", a precizat Jimmy Carter.
Rabinul
Arthur Schneier a salutat eforturile suveranului pontif în favoarea dialogului
interconfesional şi a vorbit despre “un eveniment istoric”
Din
adâncul inimii shalom, “Willkommen” l-a salutat ieri cu “Bine aţi venit”
în ebraică şi germană rabinul Arthur Schneier pe papa Benedict ak XVI-lea aflat
în prima sa vizită pontificală în SUA. Faptul că papa a făcut această vizită în
ajunul Paştelui evreiesc a fost considerat de conducătorii
comunităţii evreieşti ca “un moment simbolic foarte important”.
Rabinul
Arthur Schneier originar din
Rabinul
Arthur Schneier nu a evocat recenta dispută dintre catolici şi evrei
referitroare la semnificaţia zieli de Vinerea Mare, ci a amintit că atât el cât
şi papa Benedict al XVI-lea au cunoscut ravagiile războiului, Holocaustul, ura
oamenilor unii contra altora şi bucuria libertăţii. "Prezenţa
nostră unul lângă celalălat semnifică faptrul că dialogul este posibil şi vital
rezolvării conflictelor", a afirmat rabinul Schneier.
Tot
ieri papa Benedict al XVI-lea a vorbit în faţa Adunării Naţiunilor Unite, unde
a pledat pentru o asumare a responsabilităţilor în comun în privinţa
problemelor cu care se confruntă lumea de astăzi, o lume care pare a fi
incapabilă să-şi protejeze populaţia în faţa catastrofelor sau a violării grave
a drepturilor omului. Papa a mai criticat dur insuficienţa multilateralismului
subordonat deciziilor unui grup restrâns de persoane dominate de un concept
pragmatic şi de un concept despre drepturile omului foarte instabil.
Suveranul
pontif a ales un ton academic pentru a enunţa principiile generoase care
trebuie să guverneze acţiunile internaţionale. Papa a amintit că în acest an se
împlinesc 60 de ani de la Declaraţia universală a drepturilor omului şi
“că nu doar drepturile sunt universale ,ci şi oamenii care sunt subiecţii
acestor drepturui”.
Înaintea
papei Benedict al XVI-lea în faţa Adunării generale a ONU au mai vorbit papa
Paul al VI-lea în 1965 şi papa Ioan Paul al II-lea în 1979 şi
1995.
Armata
israeliană a impus ieri închiderea, pentru cel puţin o săptămână, a
Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza, pentru asigurarea securităţii în perioada
sărbătoririi Pesahului (Paştele evreiesc). Măsura, intrată în vigoare în zori,
le interzice palestinienilor să meargă în
Israelul
se teme de eventuale atacuri comise de grupările armate palestiniene provenind
din
„Sărbătoarea
libertăţii"
Pesah
este o sărbătoare religioasă celebrată de evrei în amintirea ieşirii din Egipt
sub conducerea lui Moise. Simbolizează eliberarea din robia egipteană, fiind
denumită şi "Sărbătoarea libertăţii" (Hag Ha-Herut). Culmea acestei
sărbători este noaptea de Seder, pentru care se fac mari pregătiri. Consumul de
„hameţ" (pâine şi produse dospite din cereale) este interzis. Se mănâncă
"maţa" (pască sau azimă, respectiv pâine nedospită).
În
primele două seri de Paşte, familiile se adună în jurul mesei, pe care se află,
alături de pâinea nedospită, alte şase feluri de mâncare tradiţionale, cu
valoare de simbol.
Charoset,
un amestec de nuci măcinate, mere, scorţişoară şi miere de albine, ouă, apă
sărată în care se înmoaie oul, marror, un hrean foarte amar, karpas, un amestec
de cartofi fierţi, ridichi şi pătrunjel, z’roah, o bucată de carne sau doar un
os ce simbolizează mielul pascal, la rândul său simbol al salvării evreilor din
sclavie. În timpul meselor de Seder, evreii citesc din Haggadah, o culegere de
pasaje din Torah şi din scrierile rabinilor care prezintă exodul din Egipt.
Polemică
privitoare la renovarea Zidului Plângerii
Blocuri
de piatră din Zidul Plângerii, unul din locurile cele mai venerate ale
iudaismului, necesită restaurare, potrivit rabinului responsabil de acest
obiectiv religios din Ierusalim. Rabinul Shmuel Rabinowitz precizează că mici
blocuri de piatră, situate în partea superioară a zidului, sunt pe cale să
cadă, exprimându-şi speranţa să fie restaurate la vară. Pe de altă parte,
Mohammed Hussein, cea mai înaltă autoritate religioasă musulmană din Ierusalim,
susţine că zidul face parte din moscheea Al-Aqsa şi că orice acţiune a
Israelului în acest loc ar fi considerată o agresiune.
de
Daniel Pipes (Jerusalem Post)
Faptul
că majoritatea ţărilor musulmane sunt mai puţin democratice, poate duce la
concluzia că în religia Islamică, factorul comun, este incompatibilitatea cu
democraţia.
Nu
sunt de acord cu această concluzie. Azi, soarta musulmană, reflectă mai curând
circumstanţe istorice decât trăsături inerente Islamului. Cu alte cuvinte,
Islamul, ca şi toate celelalte religiile pre-moderne, este ne-democratic în
spirit. Nu mai puţin decât în altele totuşi, el are potenţialul de a evolua
într-o direcţie democratică.
O
asemenea evoluţie nu este uşoară pentru nici o religie. In cazul
Creştinismului, bătălia pentru limitarea rolului politic al Bisericii Catolice
a durat dureros de mult timp. Dacă tranziţia a început când Marsiglio din
Padova a publicat Defensor pacis în
anul 1324, au trebuit să treacă alte 6 secole pentru ca biserica să se împace
pe de-a-ntregul cu democraţia. Dece ar trebui ca tranziţia Islamului să fie mai
delicată sau mai uşoară ?
Pentru
ca Isalmul să devină compatibil cu căile democratice vor fi necesare profunde
schimbări în interpretarea sa. De exemplu, anti-democratica lege islamică,
Shari’a,stă la baza problemei. Apărută in urmă cu peste un mileniu, ea
presupune lideri autocraţi şi supuşi plecaţi, emfaza fiind pe voinţa
Dumnezeiască deasupra suveranităţii populare şi încurajarea jihadului violent
de a extinde graniţele Islamului. Mai mult, ea protejează în mod anti-democratic
musulmanii împotriva non-musulmanilor, bărbaţii faţă de femei şi a persoanelor
libere faţă de sclavi. Mahmud Muhammad Taha, un gânditor Sudanez, a prezentat
legile Islmice publice printr-o re-interpertare a Koranului.
Pentru
ca musulmanii să poată construi democraţii funcţionale, ei trebuie realmente să
respingă aspectele publice ale Shari’a. Atatürk
a făcut în mod direct exact
aceasta în Turcia, în timp ce alţii au oferit căi mai subtile..
Eforturile
lui Atatürk si ideile lui Taha implică faptul că Islamul evolueaza continuu şi
că a-l privi ca ne-schimbabil, este o mare greşală. Ori, în metafora vivace a
lui Hassan Hanafi, profesor de filozofie la Universitatea din
Problema
Islamului este mai puţin că este anti-modern decât că modernizarea sa abea a
început. Musulmanii pot să-şi modernizeze religia, dar aceasta cere schimbări
majore: trebuie renunţat la lupta jihadistă de a impune legea muslmană, la
statutul de cetăţeni de clasa a doua pentru non-Musulmani şi la sentinţele de
condamnare la moarte pentru blasfemie şi dezertarea religioasă. In loc, trebuie
să apere libertatea individuală, drepturile civile, participarea politică,
suveranitatea populară, egalitatea în faţa legii şi alegerile de reprezentanţi.
Două
obstacole se află totuşi în calea acestor schimbări. In Orientul Mijlociu în
special, afiliaţiile
tribale rămân de importanţă capitală. După cum se explică în cartea
recentă a lui Philip Carl Salzman, Cultură şi
Conflictul în Orientul Mijlociu, aceste legături crează un model
complex de autonomie tribală şi centralism tiranic care împiedică dezvoltarea
constituţionalităţii, exercitarea legii, a cetăţeniei, a egalităţii sexelor şi
alte prerechizite ale unui stat democratic. Până ce acest sistem social arhaic
bazat pe familie, nu este desfiinţat, democraţia în Orientul Mijlociu, nu poate
progresa.
Pe
mapamond, convingătoare şi puternice mişcări Islamiste obstrucţionează
democraţia. Ele caută exact opusul reformei şi al modernizii – şi anume
aplicarea în întregime a legii Shari’a.Un jihadist ca Osama bin Laden poate să
propovăduiască mai explicit scopul său decât un politician de carieră ca Primul
Ministru al Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, dar ambii doresc să creeze o ordine
cu totul anti-democratică, dacă nu totalitară.
Islamiştii
răspund în doua feluri la democraţie. Mai întâi ei o denunţă ca ne-islamică.
Fondatorul Frăţiei Musulmane, Hassan al-Banna, consideră democraţia o trădare a
valorilor islamice. Teoreticianul Fraţiei, Sayyid Qutb, respinge suveranitatea
populară la fel ca şi Abu al-A‘la al-Mawdudi, fondatorul partidului politic
Pakistanez Jamaat-e-Islami. Imamul de la staţia de televiziune Al-Jazeera,Yusuf
al-Qaradawi, susţine că alegerile sunt eretice.
In
pofida acestui dispreţ, islamiştii sunt dornici să folosească alegerile pentru
a ajunge la putere şi a-şi dovedi lor înşile că sunt nişte vânători agili de
voturi; chiar şi o organizaţie teroristă (Hamas) a câştigat alegerile. Această
performanţă nu-i face pe islamişti democraţi, dar indică flexibilitatea lor
tactică şi hotărârea lor de a obţine puterea. După cum a explicat în mod
relevant Erdoğan, “Democraţia este ca un tramvai. Când ajungi la staţia
dorită, te dai jos.”
Un
efort susţinut, poate duce într-o zi la un Islam democratic. Deocamdată Islamismul
reprezintă cea mai împortantă forţă anti-democratică.
Preşedintele
palestinian Mahmud Abbas nu a agreat niciodată mişcarea islamistă Hamas. Decând
aceasta a preluat anul trecut puterea în fâşia
Poate
exista o înţelegere între Fatah şi Hamas?
Până
în prezent , nu s-a întâmplat oricum mare lucru. Reprezentanţi ai ambelor
grupări au dat asigurări la Sana’a că sunt pregătiţi să reintre în dialog. Alţi
purtători de cuvânt ai Fatah şi Hamas au subliniat însă că nimic nu s-a
schimbat în privinţa poziţilor pe care le apără, şi care sunt antagonice.
Hamas insistă că a fost instalată legitim la putere prin voinţa marii majorităţi a palestinienilor, şi de aceea are dreptul de a guverna nu numai în fâşia Gaza, ci şi în Cisiordania.
Fatah în schimb cere încetarea regimului Hamas în fâşia
În
Mai
multe întâlniri dintre premierul israelian Ehud Olmert şi preşedintele
palestinian Mahmud Abbas nu au produs nicio ameliorare a situaţiei. Dimpotrivă,
israelienii şi palestinienii s-au arătat sceptici în privinţa respectării
calendarului fixat la
Situaţia
din fâşia
Rachete
palestiniene lansate asupra teritoriului israelian au provocat masive
contraatacuri israeliene, peste 100 de persoane şi-au pierdut viaţa iar
Occidentul a rămas pasiv chiar şi atunci când viceministrul israelien al
apărării i-a ameninţat pe palestinienii din fâşia
Preşedintele
palestinian Abbas a fost forţat să intre în defensivă după intervenţiile dure
ale israelienilor. Şi el s-a văzut nevoit să critice Israelul pentru a nu fi
privit de conaţionalii săi ca un lacheu al Israelului şi al SUA.
Concomitent,
el nu a putut, se-înţelege, desfăşura tratative de pace cu Israelul. Mai ales
că nu el, ci partea israelienă trebuie să facă cele mai importante concesii:
ridicarea restricţiilor în teritoriile palestiniene, eliberarea unor deţinuţi
palestinieni şi stoparea politicii de colonizare a pământurilor palestiniene.
Abbas
trebuie să negocieze – dar cum?
Pentru
a nu-şi pierde cu totul legitimitatea, Abbas trebuie să reia contactele cu
Hamas şi să depună eforturi pentru astuparea prăpastiei apărute între cel două
mişcări palestiniene principale. Şi în străinătate s-au înmulţit vocile care
susţin că nu se poate face abstracţie de Hamas, nici Israelul nu poate s-o
facă, dacă se doreşte cu adevărat pacificarea conflictului din Orientul
Apropiat.
Se
pune întrebarea cu ce preţ. Atâta vreme cât Hamas se menţine pe poziţiile sale
maximaliste, potrivit cărora statul evreu nu are drept la existenţă, cu această
organizaţie nu se pot purta tratative. Nici Israelul nu le poate purta şi nici
alte state, chiar dacă doresc să sprijine procesul de pace. Nici Abbas nu poate
purta negocieri, fiindcă nu le-ar putea justifica faţă de
Situaţia
este aparent fără ieşire.
Sondajele
arată că palestinienii sprijină iarăşi masiv Hamas-ul, după incursiunile
israeliene în fâşia
Amintirea
omorârii evreilor în timpul dictaturii naziste trebuie să rămână trează, a
subliniat şefa guvernului de la
Cancelarul
Germaniei a stat lângă preşedinta Parlamentului, Dalia Itzik. Îmbrăcată într-un
costum negru, cu o figură serioasă şi o atitudine sobră, Angela Merkel a
ascultat în picioare imnul naţional israelian alături de deptaţi,
de preşedintele Shimon Peres şi de cei peste 800 de invitaţi.
Angela
Merkle şi-a început cuvântarea în ebraică cu cuvintele:"Vă mulţumesc
pentru că mi-aţi permis să pot vorbi în această minunată clădire. Este o mare
onoare pentru mine."
Înainte
de a-şi începe cuvântarea câţiva parlamentari au motivat de ce nu vor să audă
vorbindu-se germana în Knesset. Angela Merkel a afirmat clar că
Ea
s-a referit şi la propriul destin, amintind că a crescut în RDG, ţară
care nu a recunoscut până aproape de sfârşitul ei, statul
Antisemistismul,
rasismul şi xenofobia nu trebuie să mai revină niciodată în Germania
şi în Europa şi pentru a motiva ceea ce a afirmat, Angela Merkel
s-a referit la sondajele de opinie efectuate în Europa care atestă faptul că
cea mai mare ameninţare pentru omenire ar veni din partea
Israelului şi nu a Iranului de exemplu, punând retoric întrebarea:"Să ne
temem noi politicienii Europei din cauza acestei păreri şi să nu
înnăsprim sancţiunile contra Iranului pentru a opri programul lui
nuclear?"
De
mai multe ori în cursul cuvântării, Angela Merkel s-a referit la Iran şi la
programul nuclear, amintind că ameninţările preşedintelui iranian la adresa
Israelului şi a poporului evreu sunt menite să stârnească îngrijorare.
"Injuriile
repetate şi programul nuclear iranian reprezintă un pericol pentru pacea şi
securitatea lumii. Dacă Iranul va ajunge în posesia bombei atomice, acest lucru
va avea urmări distrugătoare". Trebuie găsită o soluţie
diplomatică, a precizat Merkel.
Dacă
Iranul nu-şi va modifica poziţia,
Ea
doreşte ca relaţiile şi încrederea dintre cele două state să fie în
continuare fortificate. Angela Merkel a cerut încetarea lansării de către
organizaţia radical islamică Hamas a rachetelor de tip Kassam asupra
teritoriului israelian, ce reprezintă o crimă şi nu aduce nici o rezolvare a
conflictului din Oreintul Apropiat. Angela Merkel s-a abţinut de a critica
politica israeliană de colonizări.
Ea
şi-a încheiat discursul cu un citat al primului premier isralelian, Ben Gurion,
care spunea:"Cine nu crede în minuni, acela este nerealist."
Fostul
premier palestinian, Ismail Hanije a cerut Israelului sa inceteze operatiunile
militare din Fasia Gaza si sa redeschida granitele in schimbul sistarii
atacurilor cu rachete asupra asezarilor evreiesti. El a spus ca intelegerea
trebuie sa fie „reciproca, simultana si cuprinzatoare“ si ca mingea ar fi in
terenul Tel Aviv-ului.
Oferta
Hamas vine dupa o perioada de relativa reducere a violentelor in ultima
perioada. Luni, premierul israelian, Ehud Olmert, a cerut fortelor sale
militare sa restranga operatiunile din Gaza ca urmare a unei scaderi bruste a
numarului de rachete lansate asupra oraselor israeliene din zona de granita.
Intr-un
discurs sustinut la Universitatea Islamica din Gaza, Hanije a cerut de asemenea
ridicarea sanctiunilor economice si redeschiderea punctelor de trecere a
frontierei inchise de Israel dupa ce Hamas a preluat controlul teritoriului in
iunie anul trecut. „Noi nu alergam dupa un armistitiu“, a spus fostul premier
palestinian, adaugand ca un eventual armistitiu ar trebui sa fie aplicat atat
Fasiei Gaza cat si Cisiordaniei. In caz ca decidentii israelieni ar fi de acrod
sa indeplineasca aceste conditii, miscarile palestiniene ar urma sa aiba
consultari si sa dea un raspuns definitiv la aceasta propunere.
Hanije
a subliniat eforturile de mediere ale Egiptului, care se straduieste sa
faciliteze un acord de la sfarsitul operatiunii militare „Iarna fierbinte“,
care a facut 125 de victime. Un oficial de rang inalt din armata israeliana s-a
intors duminica de la
In
Oficiali
israelieni au confirmat operatiunea, dar au subliniat ca scopul acesteia era
arestarea persoanelor. Soldatii ar fi deschis focul atunci cand au vazut ca
trei dintre ocupantii masinii erau inarmati. „Toate optiunile raman deschise“,
a replicat un purtator de cuvant al miscarii militante adaugand: „Ceea ce a
facut dusmanul submineaza orice negocieri privind un armistitiu“.
Proiectul,
care fusese aprobat încă din 1999, a fost suspendat după decizia muncitorilor
palestinieni de a mai lucra la proiect.
În
plus, potrivit condiţiilor procesului de pace, Israelul trebuia să îngheţe
planurile de extindere a aşezărilor în Cisiordania.
Negociatorul
palestinian Saeb Erekat a condamnat planul israelian, afirmând că subminează
eforturile de ajungere la un acord de pace.
El
a subliniat că Autoritatea Palestiniană a cerut Statelor Unite să facă presiuni
asupra Israelului în vederea renunţării la acest plan.
"Am
cerut administraţiei americane să facă toate efoturile posibile pentru a
convinge guvernul israelian să anuleze această decizia”.
“Aşezările
evreieşti şi pacea sunt două chestiuni paralele iar Israelul nu poate avea şi
aşezări şi pace în acelaşi timp", a declarat oficialul palestinian.
Jocul
american în teritoriile palestiniene
Chiar
dacă articolul nu a apărut încă, spiritele sunt deja încinse în Orientul
Apropiat. Faimoasa revistă
Rezultatul
a fost contrar aşteptărilor: Hamas şi-a întărit poziţia în Fâşia Gaza şi i-a
alungat pe moderaţii din Fatah.
Pe
scurt: în toamna lui 2006,
Furios, Dahlan ataca în mod
constant Hamasul, despre care susţinea că ar fi sprijinit de Teheran.
"De
auzit să audă cei care ascultă în Damasc şi Teheran. Ascultaţi aici, Kamenei şi
Bashar Assad. Ascultaţi cu toţii: moarte criminalilor din Hamas. Ei se nasc
pentru ruşine, noi pentru a trăi. Ei nu sunt şiiţi, ei sunt criminali", proclama
Dahlan.
Administraţia
Bush - pro Fatah şi, în final, pro Hamas
Dar
Dahlan nu era singur în lupta împotriva Hamas. Administraţia Bush îl sprijinea
din plin. Planul de înlăturare a guvernului Hamas era demult pus la punct. Şi
nu era nici un secret. Însăşi Condoleezza Rice recunoştea, în timpul unei
vizite în Orientul Apropiat, că se încerca activarea forţelor de securitate fidele
preşedintelui Abbas în lupta împotriva rebelilor Hamas.
"Este
foarte clar, că Hamasul este înarmat. Şi este clar că o parte din armament
provine din
Şi
astfel, aproape 5000 de tineri luptători Fatah au fost antrenaţi în Egipt. Ei
urmau să sprijine forţele de securitate existente deja, dar slab pregătite şi
deloc motivate.
La
finele lunii decembrie 2006, armament modern era livrat din Egipt cu destinaţie
clară. Ca prin minune, ermetic închisa graniţă, inaccesibilă pentru bunuri de
consum şi alimente, a fost deschisă pentru a lăsa cale liberă armelor.
În
iunie, urma să fie livrată a doua tranşă. Hamas aflase însă care erau
planurile, presa informase pe larg despre ce se petrecea la graniţă. Guvernul
de uniune naţională nu a mai rezistat în faţa lipsei de încredere reciprocă şi
a urii. Lupta pentru putere a fost înecată în sânge. Bine antrenaţi şi mult mai
disciplinaţi, rebelii Hamas i-au alungat pe liderii Fatah din Fâşia Gaza. Pusă
la cale de americani, încercarea de puci împotriva guvernului legal consfinţit
eşuase.
Este
ultima din seria de măsuri de securitate intzroduse de autorităţile israeliene
în urma asasinării luna aceasta a lui Imad Muniegh unul din liderii
organizaţiei Hezbollah.
Anunţul
familiar prin care pasagerii sunt invitaţi să revină la locurile lor şi să-şi
pună centurile de siguranţă se va face acum mai devreme în avioanele care se
îndreaptă spre aeroportul internaţional Ben Gurion, mai precis cu jumătate de
oră înainte de aterizare.
Este
cea mai recentă măsură adoptată după asasinarea săptămâna trecută la Damasc în
Siria a lui Imad Muniegh unul din liderii organizaţiei Hezbollah.
Aceasta
susţine că Israelul este autorul asasinatului şi a promis să se răzbune.
Guvernul
israelian a negat orice responsabilitate în legătură cu uciderea lui Muniegh
dar recunoaşte că pericolul pentru israelieni şi pentru evreii din întreaga
lume este acum mai mare.
În
apropierea oraşului port
Oraşul
a fost bombardat cu rachete lansate din Liban în cursul războiului cu Hezbollah
în 2006.
Biroul
pentru antiterorism i-a avertizat pe turiştii şi oamenii de afaceri israelieni
în legătură cu posibilitatea răpirii cetăţenilor israelieni în străinătate, mai
ales în şări care au legături cu ţările arabe sau lumea musulmană.
Ambasadele
israeliene din lume au fost puse şi ele în stare de alertă mărită.
Această
înăsprire a măsurilor de securitate are un precedent.
În
februarie 1992 liderul Hezbollah, şeic Abas al Musawi, a fost ucis de o rachetă
lansată dintr-un elicopter de luptă israelian.
În
lunile care au urmat Hezbollah a lansat mai multe atacuri asupra Israelului, şi
asupra unor interese israeliene şi evreieşti din străinătate, printre care
explozia unei bombe la ambasada israeliană de la Buenos Aires soldată cu
moartea a 29 de persoane.
de
Daniel Pipe (Jerusalem Post)
Mai
întâi, guvernul britanic a decis că terorismul efectuat de către musulmani în
numele Islamului este în realitate nelegat de Islam, ba chiar anti-Islamic.
Această noţiune a prins rădăcini în 2006 când Ministerul de
Externe, speriat fiind că termenul “război împotriva terorii” îi va
inflama pe musulmanii britanici, a căutat un limbaj care să menţină “valorile
comune ca pe un mijloc împotriva teroriştilor.” La începutul lui 2007, Uniunea
Europeană a publicat un manual secret care a interzis termeni ca
jihad, islamic, şi fundamentalist când se referă la terorism, oferind în loc
câteva fraze “ne-ofensive”. Vara trecută, Primul Ministru Gordon Brown
le-a interzis miniştrilor săi să folosească cuvântul muslim în legătură cu
terorismul.
In Ianuarie, Ministrul de Interne Jacqui Smith
a mers mai departe, descriind într-adevăr terorismul drept “anti-islamic”.
Iar
săptămâna trecută Ministerul de
Interne a completat confuzia mintală tipărind o carte de fraze
contra-teroriste unde salariaţii civili sunt instruiţi să se refere numai la
extremism violent şi ucigaşi criminali, şi nu la extremism islamist şi
fundamentalism jihadist.
In
al doilea rând, si din nou, culminând după câţiva ani de evoluţie, guvernul britanic
recunoaşte acum căsătoriile poligame. A schimbat regulile din "Tax Credits (Polygamous Marriages)
Regulations 2003": în trecut numai o nevastă putea să
moştenească bunuri, fără impozit după un soţ decedat; această legislaţie
permite unor neveste multiple să moştenească fără impozit, atâta vreme cât
căsătoriile au avut loc undeva unde poligamia este legală, ca
In
al treilea rând, arhiepiscopul de
Când
musulmanii se prezintă în faţă unei Curţi civile islamice ei nu trebuie să se
afle în faţa unei “rigide alternative de loialitate culturală sau statală”.
Continua insistenţă asupra “monopolului legal” al legii de drept comun britanice
în loc să permită Shari’a, a atenţionat Williams, va atrage după sine “un anume
pericol” pentru
Primul
Ministru Brown imediat a criticat sugestia lui Williams: legea Shari‘a,
a declarat cabinetul său, "nu poate fi folosită pentru a justifica
încălcări ale legii engleze, iar principiile legilor Shari’a nu pot fi folosite
într-o Curte Civilă….Primul Ministru este de părere că legea britanică trebuie
aplicată în ţară, bazată fiind pe valori britanice.” Critici la adresa lui
Williams au venit în plus din toate părţile
spectrului politic – de la Sayeeda Warsi, partidul Tory (Muslim) ministru fără
portofoliu pentru coeziunea comunală şi acţiune socială; Nick Clegg, lider al
Liberal Democraţilor; şi Gerald Batten de la United Kingdom Independence Party.
Grupuri seculare şi Creştine s-au opus lui Williams. La fel şi Trevor Phillips,
şeful Comisiei pentru egalitate. Biserica Anglicană în Australia
a denunţat propunerea sa, împreună cu membri marcanţi ai propriei sale
biserici, incluzând-ul pe predecesorul
său, Lord Carey. Melanie
Phillips a numit acest argument “extraordinar de murdar, absurd şi
greşit.” Ziarul Sun
a făcut un editorial spunând că “Este uşor să-l tratezi pe Arhiepiscopul de
Canterbury Rowan Williams ca pe o gâscă bătrână şi proastă. De fapt el
reprezintă o ameninţare pentru naţiunea noastră.” Apoi a tras în mod acerbic
concluzia că "Arhiepiscopul de Canterbury se află într-o biserică
greşită."
Deşi
denunţat pe scară largă (în primejdie
de a-şi pierde slujba), Williams ar putea să aibă dreptate că
Shari’a este fără scăpare, deoarece deja ea este instalată în Vest. Un
Ministru al Justiţiei Olandez a anunţat că “dacă două treimi din populaţia
Olandei ar dori să introducă Shari’a mâine, atunci posibilitatea ar exista.” Un
judecător German s-a referit la Koran într-un caz de rutină asupra unui divorţ.
Un sistem paralel somalez gar, deja există în
Aceste
evenimente sugerează că poziţia conciliatoare britanică cu privire la războiul
împotriva terorii, natura familiei, şi legea guvernării, sunt părţi ale unui
model mai larg. Mai mult decât o ameninţare a securităţii de către violenţa islamică,
aceste tendinţe provoacă şi poate chiar vor schimba adevărata natură a vieţii
vestice.
În
vizită la prieteni
Preşedintele
Comisiei de politică externă din Bundestag, ceştin-democratul Ruprecht
Polenz a cerut conducerii israeliane să dea dovadă de reţinere în
acţiunile din Fâşia Gaza. Israelul are dreptul de a-şi apăra cetăţenii de
rachetele lansate din teritoriile palestiniene, dar trebuie să intervină ţintit
doar împotriva celor care se fac vinovaţi de acte de violenţă. Olmert a
anunţat ieri la conferinţa de presă că Israelul va riposta dur şi ferm
contra extremiştilor Hamas din Fâşia Gaza. Deputaţii din Bundesatg au
adus critici şi politicii de aşezări israeliane care reprezintă unul din cele
mai mari obstacole în calea unei apropieri faţă de palestinieni.
Guvernul
israelian inetnţionează să ridice în pofida protestelor palestiniene 1.100 de
noi locuinţe în Ierusalimul de Est, parte a oraşului pe care
palestinienii o vor drept capitală a viitorului lor stat. Israelul
dimpotrivă are intenţia să păstreze această parte şi după semnarea
unui acord de pace cu palestineinii. Olmert se găseşte aşadar într-o
situaţie foarte dificilă. Pe de o parte el nu doreşte să-i provoace pe
palestinieni, dar nu poate nici stopa construcţiile în Ierusalimul de Est
pentru că şi-ar pierde majoritatea în Knesset.
La
rândul ei şefa executivului berlinez, Angela Merkel a resubliniat faptul
că trebuie utilizate toate posibilităţile deschise la Conferinţa ce a
avut loc la sfârşitul lui noiembrie 2007 la
În
privinţa presiunilor sporite asupra Iranului, Olmert a lansat întrebarea,
de ce Iranul are nevoie de programul nuclear şi desvoltă sisteme balistice?.
Luni Iranul a anunţat efecturaea unui test cu rachete balsitice care suscită
neliniştea Comunităţii Internaţionale, ca şi a Rusiei aliatul
tradiţional al Iranului în regiune. Premierul israelian a înregistrat cu
satisfacţie faptul că Germania şi-a redus exporturile în
Cum
poate fi transferată
de
Daniel Pipes (Jerusalem Post)
Dat
fiind că Gazanii s-au arătat incapabili în a-şi demonstra responsabilitatea
guvernării proprii şi deoarece
Parţial,
Hamasul e de acord: Unul dintre lideri , Ismail
Haniyeh, speră ca Gaza se poate “îndrepta spre o dezangajare economică de
ocupaţia Israeliană”, iar altul, Ahmad
Youssef, vrea graniţa Gaza-Egipt deschisă comerţului iar Egiptul să
servească drept "portul"
Gazei spre lumea exterioară. In timp ce Hamasul
promite că re-închiderea
zidului de către Cairo la 3 Februarie nu va întoarce ceasul înapoi, Frăţia
Musulmană, Egipteană un aliat al Hamasului, cere ca graniţa Gazei să fie
deschisă. Poate Mubarak să ignore aceste cereri populare printre Egipteni? In
realitate
Unii
Israelieni ar dori să ajute. Adjunctul Ministrului Apărării Matan
Vilnai, de exemplu, susţine că Egiptul ar trebui să preia conducerea
economică. “Când
Cum
se poate ajunge la un transfer al Gazei ? Robert Satloff de la Institutul
pentru Politica Orientului Mjlociu din Washington mi-a sugerat ca Ierusalimul
ar putea să anuţe trei paşi: “ o dată fixă pentru întreruperea furnizării de
către Israel a apei, electricităţii şi a căilor de acces, libera trecere prin
Egipt pentru serviciile înlocuitoare şi o invitaţie la suport internaţional
pentru a lega Gaza de sistemele Egiptene." Giora
Eiland, fost consilier de securitate naţională în
Aceste
iniţiative Israeliene ar forţa mâna Egiptului. Desigur Egiptul cu ajutorul
Fatahului şi chiar
Renaşte
vechea idée de a rezolva conflictul Arabo-Israelian prin partajarea în trei
între
Permite
Hamasului să se conecteze cu organizaţia mamă, Frăţia Musulmană. Desigur,
forţele de securitate Egiptene deja au
arestat cel puţin 12
membri înarmaţi din Hamas în Egipt ca şi alţi Gazani cu curele
sinucigaşe. Controlul violenţei Islamiste provenind din Gaza va deveni o
prioritate Egipteană – dar Mubarak a “trăit” cu Islamiştii în toată perioada de
27de ani a preşedenţiei sale şi se poate descurca cu această nouă problemă cu
metode pe care Israelul nu le poate folosi.
Limitează
libertatea Hamasului şi a Jihadului Islamic de a ataca Israelul. Da, Egiptenii
vor să cadă rachete peste Sderot, dar
Pre-întâmpinarea
Gazanilor de a crea necazuri în Egipt sau de a ataca Israelul, necesită punerea
teritoriului lor sub pază poliţienească. Această presupune slăbirea
stringentelor restricţii asupra plasării de forţe Egiptene lângă graniţa
Israelului din Annexa I la Tratatul
de pace Egipt-Israel din 1979 . Din fericire , serviciile de securitate din
Pe
scurt,